Amintiricid

Cunosc un ținut
Unde amintirile vin să moară.
Se cern din înaltul pur
Fulgi mari de nea,
Se topesc trist
Pe învelișul ucigaș
Strângându-se în bălți aseptice
Împrăștiate la întâmplare
Pe întinderea nesfârșită a stepei
Sufletului meu

Anunțuri

Mai târziu

Mi-aduc aminte,
Demult,
Tata mă învăța
Să mă bărbieresc,
Să trec lama pe obraz.

Totul trebuie făcut ordonat și,
Obligatoriu,
Într-o singură direcție,
De sus în jos.
– Ca să nu faci vârtejuri în barbă,
Îmi spunea,
Să nu te chinui
Mai târziu.

Azi,
Ar fi fost sărbătoare.
M-am bărbierit
A o mia oară în viață.
Plictisit,
În toate direcțiile,
Dezordonat.

Maitârziul
Nu mai contează.


Cancer la gând

Sunt numai gând.
Crește în mine
Îmi aleargă prin vene,
Rescriindu-mi viața.

Îmi îmbibă corpul
Prăbușindu-mi-l
Pe pământ
Într-un freamăt.
Îmi trage pleoape grele
Peste ochi amorțiți.
Inima-mi nu e decât
Gândul inimii.

Îl transpir,
Împrăștiat în broboane reci,
Pe piele.
Vomit preaplinul
În fire subțiri
Ce se țes
Într-o tunică a simțurilor.

Sunt încă aici,
În coconul gândurilor.
Nu stinge lumina.


Biroul eului pierdut

Ieri
Mi-am făcut curaj și
Am dat anunț la Mica Publicitate
Cum că
Am dispărut.

Dacă sună cineva,
Te rog să răspunzi pentru că
M-am rătăcit
În tine.


Exorcizare

ah, căința!
dacă ar fi un om
l-aș trânti la pământ
și l-aș omorî cu mâinile goale,
plată pentru tot,
pentru toată suferința mea
și a voastră.

l-aș strânge de gât și
m-aș îmbăia în ochii lui surprinși
de atacul meu.
i-aș savura
scurgerea vieții
într-o baltă
pe asfaltul rece.

și
m-aș sui pe cadavrul chircit
și m-aș arăta cerului
pe mine,
eu,
cel care sunt.


Macroul sau exercițiu de scriere automată

Am participat la un moment dat la un curs unde ni s-a cerut să scriem timp de cinci minute orice ne trece prin cap, fără să pierdem vremea gândind. Și iată ce a ieșit din mine: Citește în continuare


Metamorfoze

Azi-noapte am visat o libelulă. Colorată. Turcoaz cu cercuri și buline roz și verzi, fosforescente, în irizații minunate. Aripi mari și transparente, atât de fragile… M-am trezit  în vis cu ea în mână și am privit-o în ochi. Da, avea ochi de om și ai ei erau frumoși și mari, o privire curioasă, mirată, intrigată. Era atât de frumoasă încât am simțit impulsul de neînfrânt să o păstrez doar pentru mine. Am legat-o de talie cu o sfoară, am bătut un cui în ciment și am legat celălalt capăt al sforii de acel cui. Cam jumătate de metru, atât avea sfoara. Am privit-o. Încerca să scape luându-și zborul, însă lațul o smucea strângându-se și mai tare în jurul taliei. Zbuciumul ei mă înduioșa, dar răutatea mea nu mă lăsa să o eliberez. Mă uitam la ea cu egoismul unui copil căruia nu îi pasă că animalul lui de companie, primit cadou de la părinți, se chinuie, important e să aibă ceva cu care să se dea mare în fața celorlalți copii. Ochii îmi erau totuși umezi de emoție, însă cu toate astea nu puteam concepe eliberarea. Era a mea! Nu putea exista fără mine. Citește în continuare


Uibesc, Iv cel naiv

Uibesc, Iv cel naiv… și nu mă pot opri din zâmbit!


Henry Miller

„Eu sînt germenele unei noi nebunii, o ciudățenie înveșmântată într-un limbaj neinteligibil, un sughiț de plâns înfipt ca o așchie în măduva sufletului.” – Henry Miller, Tropicul Capricornului. Citește în continuare


Efemeride

Gânduri,
Imagini curg prin mine.
Tânjesc
Să le opresc,
Să mi le plantez în suflet,
Să le privesc germinând, crescând.

Mintea m-a aruncat deasupra,
Sus, la balcon,
Să-mi văd
Gândurile,
Imaginile cum se înghesuie
Ca niște spectatori ce ies din sala de teatru
Pe o singură ușă.
Se adună calm, de pe toate rândurile,
Se amestecă,
Se ating,
Se îmbrățișează și,
Ieșind, se împrăștie care încotro,
Fecundate,
Niciodată ale mele…


Taxonomie

Am acasă un balcon strâmt și foarte nepractic. Eu, cu lipsa de imaginație, pe care mi-o asum, am mers pe mâna moartă și m-am complăcut cu ideea că trebuie să-l folosesc la adunat lucruri. Am ascuns tot felul de chestii incredibile acolo, de nu știu de pe unde. Scaune, ambalaje de carton, găleți, ferestre, bicicleta, o navetă de bere și dracu’ mai știe ce. Mai am puțin și nu mai pot intra pe balconul ăla al meu. Mi-am tot spus că o să răscolesc, să văd ce monstru am crescut eu din lucrurile pe care le-am ascuns eu pe-acolo. În schimb am adunat și mai multe. Când au început să-mi stea în drum, am început să le arunc peste morman. Mai cad unele lucruri până la bază, iau o lopată și le arunc înapoi înspre vârf sau peste. Gândul meu e: poate oi avea vreodată nevoie! Singura condiție ar fi, însă, să mă întorc vreodată acolo. Dar nu m-am întors niciodată. Mi-am tot zis că nu am avut timp. Am fost prins în vârtejul pe care noi îl numim viață. Și balconul atârnă în afara vârtejului, ca un apendice inflamat care a adunat toate nimicurile vieții, așteptându-mă să explodeze dintr-un moment în altul. Dar e comod să stau în ochiul tornadei, să mă uit în jurul meu lăsându-mă bombardat de imagini, de clipe, de strângeri de mână, petreceri și concerte, de călătorii cu metroul sau de blocaje în trafic. Tornada aia mă apără de rușinea acelui balcon, îmi acoperă imaginea lui așteptândă afară. Nu știu de ce îmi e rușine, dar îmi e. La un moment dat mi-am zis să acopăr mormanul ăla cu o folie de plastic ca să apăr cică agoniseala mea de soare, de ploaie… Praful s-a așezat implacabil peste folie, de sub ea se insinuează un miros de putreziciune. Dar, de fapt, le-am acoperit ca să le uit. Să nu le mai văd. Sau… să nu le vadă nimeni altcineva. Citește în continuare


Abator

Mă dau ție să mă trăiești
Cu totul sau pe bucăți.

Alege fața sau albul ochilor,
Creierul sau sângele,
Limba sau sufletul.
Sau poate doar buza de jos și o nară.

Ăsta nu e un troc.
Iei și pleci,
Nu vreau nimic
La schimb.

Le poți returna
După purtare,
Indiferent cât de uzate.
Vor reapărea mușterii pentru toate.

Descompus și incomplet,
Aștept
În galantarele abatorului de vieți,
Expus celor rătăciți
Ca mine.

Ferește-te, însă,
De mormanul de gânduri.
Știu că ele te vor aștepta,
Perverse,
Pulsând ușor, într-un colt,
Ademenitoare,
Rușinate,
Ucigașe.


Această orbitoare absență a luminii – Tahar Ben Jelloum

Această orbitoare absență a luminii, Tahar Ben JelloumAceastă orbitoare absență a luminii…

În clipa în care am văzut acest titlu pe raftul librăriei am știut că vreau să o cumpăr. Apoi, de fiecare dată când s-a nimerit să-l repet cu voce tare sau în gând, am făcut o pauză și mi-am oferit câteva clipe pentru a-l savura. Contrar lui Toate diminețile lumii, a cărei nume îl credeam ascunzând ceva frumos, însă am dat peste o poveste inutilă, aici am găsit o carte pe care o voi ține minte și o voi considera mult timp un reper pe Calea mea, chiar dacă am aruncat-o din mână de câteva ori până să o termin.

Această orbitoare absență a luminii este romanul supraviețuirii.  Sau mai bine zis, al supraviețuirii în bezna simțurilor. Citește în continuare


Instant… memories

Construiești amintiri cu forța. Nu îți mai întrebi sufletul dacă mai primește, îl îndopi cu amintiri contrafăcute. „Lasă că mai târziu îmi vei mulțumi!” îi spui. De fapt el nu mai poate duce, e ca o gâscă îmuibată pentru ficat. Nimic din ceea ce vezi nu mai are vreun sens. Spiritul îți e desprins de trup. L-ai biciuit și alungat undeva, pe cealaltă parte a străzii. Nu mai trăieșt în prezent, ci  în afara timpului, pentru un viitor vag despre care nu știi când îi va veni rândul să fie petrecut. Te gândești că acumulezi, doar că spiritul îți e ca o găleată cu fundul spart și tu continui să torni relicve în tine, neștiuitor. Umbli pe străzi fără vlagă, dar împingându-ți limitele până dincolo de suportabil. Te târăști între două locuri, fără alt gând decât cel al senzației minunate pe care ți-o va da amintirea acelui loc. Nu îl absorbi activ, te gândești că o rămâne ceva din el sau din aceasta alunecare pe lângă pereți, prin piețe, printre relicve, printre tablouri.

Ajungi acasă și le aranjezi frumos, în dulapul cu amintiri, alături de celelalte. La un moment dat te gândești că le poți scoate de la naftalină. Dar nu descoperi fluturele minunat colorat la care sperai, ci doar o carcasă goală, o teacă părăsită de molie, care se tranformă în praf la cea mai mică atingere. Rămâi doar cu amintirea, din păcate deja difuză, a extenuării.

Și aici începe mascarada: construiești o amintire, folosind cuvintele corecte ce se folosesc în astfel de situații, dar nu îți aparține nimic. Speri să nu te întrebe nimeni prea multe. Speri să nu fie nimeni îndeajuns de încăpățânat încât să insiste cu întrebarea de care îți e cel mai teamă: „Dar ce ai simțit, de fapt?”.

Până când nu mai reziști și strigi: „M-a luat valul! Ce vrei de la mine?”


Amprente

Viața ți-a oferit un borcan cu creioane colorate. Toate culorile lumii…  Ți l-a pus acolo, la capul patului, pe polița din bucătărie, lângă telecomanda televizorului, pe etajera de la baie să îl vezi când ridici fața din chiuvetă dimineața după ce te speli pe ochi… Și din când în când, alegi câte unul, pentru câte un ceva important al tău. Îl pui lângă celelalte pe care le ai deja deoparte, în buzunarul de la piept, și care formează amprenta ta spirituală, sufletească, sau înlocuiești unul ori mai multe dintre ele. Te redesenezi. Nu ai conștiința acestui lucru decât după mult timp după actul în sine, când întâmplător realizezi că te-ai comportat altfel decât de obicei într-o situație anume, exemplară.

Jocul pe care ți-l propun e următorul:   Citește în continuare


Zbor deasupra unui cuib de cuci – Ken Kessey

Zbor deasupra unui cuib de cuci, Ken KesseyAm citit Zbor deasupra unui cuib de cuib acum ceva timp, dar nu am reușit să scriu nimic despre el. Nici nu mi-a plăcut, nici nu mi-a displăcut îndeajuns de mult, într-atât cât să se cristalizeze ceva in mintea mea. Am spus-o deja de câteva ori că nu sunt impresionat de literatura americană (atâta cât am citit, adică foarte putin, totuși) pentru că o găsesc pragmatică. Nu am găsit în literatura americană, până acum, acea emoție, acea atenție la hrănirea sufletului pe care o găsesc în alte literaturi. Literatura americană e mai brutală parcă, mai axată pe poveste, pe atmosfera exterioară decât pe cea interioară. E doar o părere surprinsă într-un moment exact de timp, rog fanii literaturii americane să nu arunce cu piatra.

Despre Zbor deasupra unui cuib de cuci de cele mai multe ori vei citi că e vorba despre revolta împotriva unui mediu concentraționar, metaforizat intr-un spital de nebuni condus cu mână de fier de angelico-malefica soră Ratchett, sora șefă. Mda, clar, poți interpreta așa, dar interpretarea asta ar fi destul de simplistă și, nu în ultimul rând, convenabilă.

Probabil că ai simțit și tu că „problema” cu romanele în care Eroul se luptă cu Răul este că tot cititorul se forțează să se identifice cu personajul cel bun. Cititorul se simte cel mai corect, cel mai vertical, cel mai consecvent om. Dacă ar fi el în situația aia, și el ar face la fel. Ne dorim atât de mult să fim exact opusul lui Miss Ratchett încât ajungem să credem că chiar suntem. Zbor deasupra unui cuib de cuci m-a pus fața în față cu o imagine pe care mizantropismul meu post-Paler o apreciază foarte: în noi e mai mult din sora Ratchett decât din McMurphy.  Citește în continuare


Prostulism

În 2004, în campania electorală pentru alegerile prezidențiale, am luat prima oară contact cu populismul feroce. Dan Voiculescu a declarat că dacă va câștiga alegerile va confisca toate averile ilicite și le va redistribui pensionarilor. Atunci am simțit prima oară scârbă ascultând un politician român. Nu că înainte de asta eram încântat de ei, dar în acel moment am avut o reacție viscerală de silă. Atunci am decis să scot Antenele de pe telecomanda mea… ceea ce recomand oricui, oridecâte ori am ocazia.

Până ieri acea declarație a lui Dan Voiculescu era pe locul întâi detașat în topul declarațiilor provocatoare de vomă, dar iată că a apărut colegul lui de coaliție cu o declarație care dacă nu ar fi fost de o prostie fenomenală, s-ar fi oprit pe locul doi. Dar prostia ce se insinuează de-acolo a propulsat-o pe locul întâi întru’ scârbire:

”Astăzi ar fi trebuit să mergem pe această autostradă. Vreau să merg să văd, mă bucur că pe primul tronson lucrurile sunt în regulă, să vedem unde şi exact ce probleme mai sunt. Vreau să le luăm banii celor care sunt de vină. Până în acest moment e vorba de 15 milioane de lei penalităţi, am şi găsit ce facem cu ei (…) toţi îi dăm la situaţia extrem de gravă, la bolnavii cu boli incurabile care ne-au transmis un apel disperat. Îmi doresc totuşi să se termine această autostradă, nu doar să încasăm penalizări,” a precizat Victor Ponta.AGERPRES/(AS)

Adică cum? Ăsta e răspunsul domnului Victor Ponta la apelul disperat al bolnavilor de boli incurabile? OK, s-a ajuns la situația din Sănătate din cauza celor de dinaintea lui, dar e atât de prost încât nu își dă seama și mi se arată mie la televizor promițînd idioțenii cu mimica unui copil tâmpit care crede că a descoperit el apa calda? Domnul Ponta înțelege ceva din drama acestor oameni? Citește în continuare


Cimitirul de piane – José Luis Peixoto

Cimitirul de piane, Jose Luis PeixotoCimitirul de piane este unul dintre puținele romane pe care am simțit că le-aș reciti imediat ce l-am terminat. Or mai fi fost altele la fel, dar cred că le număr pe degetele de la o mână. Sunt sigur că și pentru tine există cărți care-ți forțeaza ecluzele ce îți țin prizoniere emoțiile, eliberându-le în talazuri, inundând totul, cat vezi cu ochii. Nu ți le recunoști și te surprinzi văzându-te ca ești în stare de asa ceva. Nici nu ai crede că sunt emoțiile tale dacă nu le-ai vedea cum izvorăsc din tine, din pieptul tău care dintr-odată e prea mic.

Fă un exercițiu când vei citi Cimitirul de piane: în clipa în care ești lovit de o „tușă” a lui Peixoto ridică ochii și oferă-ți un moment doar pentru tine. Privește în jur, fără vreo țintă, și vei fi surprins de efectul Peixoto: vei vedea lucruri, creierul tău îți va fi eliberat și vei observa detalii pe care nu te credeai în stare că le poți remarca. Citește în continuare


Ivanov – A.P. Cehov

Astazi am avut un noroc teribil. Am intrat la Ivanov, spectacol pus în scenă la Bulandra în regia lui Andrei Şerban!  E ceva in spectacolele de la Bulandra care rezonează cu tine, vibraţia emoţiilor punând stăpânire pe întreaga ta fiinţă. Mi-aduc  aminte de Oblomov şi nici Ivanov nu a fost mai prejos.  Am urmărit tremurând întreaga reprezentaţie, uneori străbătut de fiori pe şira spinării, dar de cele mai multe ori încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

Despre piesă nu am mare lucru de spus, faptul că e scrisă de Cehov spune destule. Personajele sunt ruseşti până în măduva oaselor. Spleen-ul rus respiră prin toţii porii. Eu nu am pregătirea să critic o punere în scenă. Pot spune doar că au fost trei ore jumate delicioase şi am înţeles încă o data de ce îmi place atât teatrul şi de ce mă simt atât de atras de scenă. Totuşi îmi voi spune părerea cu privire la câteva aspecte. Citește în continuare


O iubeam – Anna Gavalda

O iubeam, Anna GavaldaDe ce mi-o fi luat atat de mult sa scriu despre O iubeam de Anna Gavalda? A trecut mult timp de când am citit-o, şi de fiecare dată când începeam o lăsam baltă. Poate pentru că stilul în care e scrisă este dezarmant de simplu. De fapt, e stilul Annei regăsit în toate cărţile ei. Fără artificii, fără sinuozităţi. Gânduri, trăiri prezentate direct si sincer. Anna Gavalda este în O iubeam o povestitoare a sufletului şi minţii omului, şi o face al naibii de bine.

În O iubeam se vorbeşte despre ce-ar fi dacă, despre cine e mai vinovat, despre laşitate, despre ezitări. Ar fi mult prea simplu să ne oprim aici, la nivelul ăsta. Ideile dezvăluite acolo au extensii mult dincolo de ceea ce spun ele efectiv. În O iubeam este vorba despre altceva: despre a fi om, despre a fi uman, despre a recunoaşte că ai greşit, despre a încerca să trăieşti cumva, să supravieţuieşti deciziilor pe care tu le crezi greşite, despre efectul mântuitor al confesiunii şi nu în ultimul rând te face să realizezi încă o dată că o interacţiune între doi oameni are doi povestitori.

O iubeam este o carte pe care o recomand din tot sufletul pentru o după amiază de duminică. E o carte care vorbeşte despre tine, nu despre alţii. O vei iubi.