Indignare e o carte care nu are nicio alta caracteristică decât că poate trece foarte uşor neobservată. Philip Roth a scris-o la 75 de ani (in 2007), personajul lui are 20 de ani şi trăieşte în SUA în timpul războiului din Coreea, razboi care se pare că i-a marcat pe americani prin cruzimea lui şi, post-factum, prin absurdul lui. M-aş fi aşteptat la o abordare deosebită a acelei perioade, aşteptam o altă atitudine de la un scriitor atât de cunoscut cum e Philip Roth, mai ales aflat la venerabila vârsta de 75 de ani. În schimb, am gasit o povestioara cu un mesaj rahitic, parca scrisa de un pusti de 16 ani, fără vână.
De-a lungul carţii mă tot întrebam ce-o vrea să spună? Să-mi prezinte frământările sexuale ale unui adolescent pe drumul lui spre a deveni barbat? Să-mi înfiereze societatea americană postbelică, încorsetată de prejudecati (face referiri acide la slujbele religioase ca activităţi obligatorii – personajul cărţii, ca şi autorul, este evreu)? Sau frica ce îl cuprinde pe tânărul personaj principal la gândul că ar putea fi recrutat şi trimis pe front, în teribilul razboi din Coreea dacă nu se supune regulilor impuse de această societate retrogradă? Până la urmă despre toate, dar s-a oprit la suprafaţă. A râcâit un pic coaja şi s-a plictisit.
Un roman inutil şi fad. L-aş fi vazut mai degraba o povestire, decat un roman. Sau un post pe blog. Ca o experienţă a cuiva care încearcă să işi găseasca identitatea şi un stil anume, dar nu al unui nominalizat la premiul Nobel pentru Literatură ajuns la 75 de ani. Philip Roth nu a realizat prin abordarea lui din Indignare decât un roman care poate fi uitat din momentul citirii ultimii pagini.
Toate cele rele 
Lasă un răspuns