Dacă ar fi să folosesc un singur epitet pentru romanul O vară fără de sfârşit al lui Lee Martin, acela ar fi „inegal”. Au fost unele pasaje care mi-au plăcut şi unele care m-au plictisit sau mi-au fost indiferente. E un pic frustrant să citeşti ceva, să ai senzaţia ca ai ajuns la miezul poveştii, la adevarata măsură a valorii scriitorului şi că de-aici încolo va fi foarte frumos, dar să aluneci înapoi pe nesimţite în partea în care imaginile nu mai au consistenţă, nu au forţă suficientă pentru a sparge membrana percepţiei tale pentru a o fecunda într-o emoţie.
O vară fără de sfârşit e un roman despre alegerile făcute în viaţă şi consecinţele acestora. Un roman despre What if…?. Povestea devine neverosimilă pe alocuri, înlănţuirea evenimentelor şi deciziilor, a qui-pro-quo-urilor conducându-te înspre un final până la urmă firesc, mereu prezent acolo însă pe care l-ai ignorat cu bună ştiintă pentru că ar fi prea simplu. Prin organizarea povestirii, prin dezvăluirea detaliilor poveştii din perspectiva mai multor personaje în paralel şi în planuri temporale întrepătrunse, ţi se insinuează un alt final (mai potrivit unui thriller psihologic) pe care il aştepţi cu sufletul la gură. Totuşi finalul propus de Lee Martin te aduce cu picioarele pe pământ şi nu te dezamăgeşte.
E ceva interesant în roman dacă îl priveşti ca pe un întreg. E interesant felul în care Lee Martin dozează suspansul. Te face să aştepţi rezolvarea crimei şi la sfârşit realizezi că despre altceva e vorba, nu despre răpire sau crimă. E vorba de oameni, despre deciziile lor, despre ruşine, despre „dorinţe egoiste şi regretul care le urmează”. Are ceva al lui Lee Martin ăsta prin felul lui de a te duce cu vorba ;).
În momentul în care scriu aceste rânduri realizez că deja apreciez altfel romanul. Şi asta datorită felului în care este scris. Cred că O vară fără de sfârşit este mai bun privit în integralitatea lui decât privit pe fragmente. Simt că romanul are valoare prin tehnica folosită şi nu prin vocabular (nu ştiu cum altfel să exprim asta). De unde şi „inegalul” folosit de mine la începutul articolului.
Sunt detalii în felul în care este scris acest roman care mi-au adus aminte încă de la început de Suflete cenuşii. Dar nu pot pune O vară fără de sfârşit pe acelasi nivel. Daca e să fac o recomandare… aş da nota 3,5 din 5. Trageţi voi concluzia! ;)
Toate cele rele 
1 august 2010 at 12:08 am
Ai dreptate. În cartea asta nu cuvintele sunt deosebite ci efectul produs de ele, profunzimea întâmplărilor și sensibilitatea pe care o emană personajele. Mie mi-a plăcut cartea foarte mult.
3 august 2010 at 3:36 pm
Diana, cartea continuă şi acum să îşi lase ultime „miresme” subtile în mintea mea. Ciudat, pentru că, aşa cum spuneam, nu am simţit vreun mare entuziasm în timp ce o citeam…
19 martie 2011 at 12:25 pm
Asa sunt toate romanele americane, daca l-ai citit pe Capote, pe Steinbeck sau daca ai vazut piesele lui Tenessee Williams stii cam la ce ma refer.
E vorba de un dramatism de o intenistate marcanta care te face sa te gandesti la actiunea romanului multa vreme dupa ce l-ai citit.
Eu azi am cumparat cartea si abia astept sa o citesc.
19 martie 2011 at 10:43 pm
Am citit puţină literatură americană şi recunosc că nu rezonez prea puternic cu ea. O vară fără de sfârşit a fost totuşi una dintre puţinele care au reuşit să mă afecteze puternic. Şi recunosc că acum când ai adus vorba despre ea mi-am adus aminte de starea aceea. Cred că O vară fără de sfârşit te va duce cu gândul la Capote, dar nu am cum să zic sigur pentru simplul fapt ca nu am citit nimic de el :).
Am să citesc şi eu Steinbeck… am vreo trei cărţi de el care stau la rând.
20 martie 2011 at 12:13 pm
Am terminat O vara fara sfarsit. Mi-a placut f.f.f.mult. N-am putut sa o las din mana.
Dintre cartile lui Steinbeck mi-a placut cel mai mult Iarna vrajbei noastre dar si Oameni si soareci si La est de eden. Fructele maniei sta la rand sa o citesc…
Din Capote, iti recomand Cu sange rece (din pacate o gasesti doar in colectia veche BPT, nu a fost inca reeditata) dar si O vara de rascruce.
Eu sunt fan americani. Mi-a mai placut Marele Gatsby, Intalnire la Samarra, Butterfrield 8, Revolutionary Road, Ziua a opta…
Mai imi plac Hemingway, Bukowski, Faulkner, Henry Miller, Ph.Roth, Vonnegut…
30 martie 2011 at 12:50 pm
Eu cred că voi citi Strada sardinelor de Steinbeck. Pe Iarna vrajbei noastre o am doar în engleză şi parcă nu m-aş băga…
2 aprilie 2011 at 5:03 pm
De fapt, acum văd că am „The Grapes of Wrath ” şi nu „Iarna vrajbei noastre”…
20 martie 2011 at 12:19 pm
Rectific…am vazut acum ca Polirom a reeditat recent Cu sange rece.