Mă simt nevoit să le dau dreptate celor de la Polirom care vorbesc în prezentare despre stilul folosit de Moravia în această carte: fluid, cursiv, dezarmant de simplu. Citind Amorul conjugal al lui Moravia şi văzând cu câtă simplitate exprimă imagini atât de subtile m-am simţit un puşti ucenic ce se uită în sus, cu veneraţie, la maestrul lui şi se simte strivit de uşurinţa cu care acesta din urmă îşi face treaba şi zămisleşte o minune. Această uşurinţă în exprimare m-au făcut să mă simt manipulat, m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva sunt doar nişte platitudini învelite frumos într-o poleială specifică literaturii de consum. Totuşi, nu e aşa. Sunt pur şi simplu perle.
Subiectul e simplu şi nu e important. Nu vreau să îl povestesc pentru că aş simplifica lucrurile şi te-aş duce pe o pistă care te-ar putea să te facă să îţi spui: „Ei, banal! Am mai citit douăzeci de cărţi care tratează asta!” şi să ocoleşti romanul. De altfel, subiectul poate fi citit în prezentarea făcută de către editură şi nu mă intersează să îl repet aici. Mă interesează să spun că Moravia este unul dintre acei scriitori care au talentul de a surprinde detalii ale vieţii de zi cu zi şi a extrage din ele măreţia. Altfel nu pot să îmi explic de ce să mă fi simţit copleşit de descrierea în doar câteva cuvinte a umbrei lăsată peste câmpuri de turnurile satului cocoţat în vârful dealului. Apoi, analiza trăirilor personajului principal este clar şi curat exprimată. Poate nu e cel mai profund soliloc regăsit în literatură (după unii chiar şi printre cele din celelalte romane ale lui Moravia) însă felul în care este scris te bucură, te valorizează.
Amorul conjugal este prima carte a lui Alberto Moravia pe care am citit-o, dar simt deja că pot spune că el se numără printre scriitorii în stilul căruia mi-aş dori să scriu dacă voi ajunge vreodată scriitor. Am simţit Amorul conjugal ca pe un coagulant al sufletului meu, picături ca de mercur fugind una către alta pentru a se închega într-o entitate în sfârşit completă, într-o entitate care a tânjit atât de mult după acea completitudine. Această închegare vremelnică îmi arăta unde ar putea ajunge fiinţa mea, o proiecta într-un viitor dezirabil şi, cel mai important, tangibil. Şi îmi şoptea: „Iată ce ai putea face!”. În acel univers paralel în care mă regăseam atât de complet, simţeam că mă pot lua la trântă cu orice greutate. Mă simţeam plin de Speranţă!
Concluzia: mai vreau Alberto Moravia!
Toate cele rele 
18 martie 2011 at 11:44 am
Stii cartile alea pe care le citesti fara sa-ti dai seama cand dai pagina? Ei, asa a fost la mine cu Amorul conjugal. Am citit-o repede, poate prea repede ca sa o pot savura pe deplin, insa nu ma mai puteam opri. Frazele parca se contopesc una in alta, emotiile parca sunt pictate si orice detaliu din carte e descris intr-un mod simplu, dar in acelasi timp ciudat placut sufletului atunci cand citesti.
Da, Moravia e un scriitor care merita citit si pentru mine a fost o experienta sa citesc si Cei doi prieteni si sa vad cum incearca sa-si construiasca personajele, cum le adauga de fiecare data alte ingrediente, ca si cum ar pregati un fel de mancare si ar experimenta de fiecare data cu alte condimente.
Intr-un fel, am simtit ca cele doua carti se completeaza cumva – scriitorul care descopera ca opera lui nu e de fapt o capodopera si incercarea de a gasi o incadrare cat mai buna a personajelor, unde l-am gasit pe Moravia, care schiteaza personaje, le contureaza printr-un simplism complex.
19 martie 2011 at 1:48 pm
Moravia este un artist în a reda sufletul uman şi introspecţia. Mi-a plăcut Amorul conjugal, ca tot ce am citit de Moravia, dar nu mi-a spus nimic nou faţă de celelalte şi asta pentru că autorul recreează, aproape în toate, acelaşi tip de personaj masculin…din fericire unul foarte interesant :)
19 martie 2011 at 10:57 pm
@rontiki: Să ştii că la tine am citit prima oară despre Moravia că recrează acelaşi tip de personaj. Însă fiind primul meu roman de-al lui, m-am lăsat învăluit de talentul lui. Aşa cum zice si Adriana despre Cei doi prieteni în comentariul anterior, se pare ca Moravia tot încearcă să ajungă la perfecţiune. Este obsedat de a fi perfect în descrierea sufletului uman. Şi dacă ne gândim cat de greu e să cuprinzi subtilităţile astea, parcă e normal să îşi facă din asta cruciada lui personală.
Indiferent de cuvintele frumoase pe care mă chinui sa le le scriu aici, mă bucur foarte mult că l-am descoperit pe Moravia.