Sunt

Viața-mi e o derivată infinită a vieții. Sunt marioneta păpușarului ce sunt. Zmeul de prea sus, zbuciumat în bătaia vântului, strunit doar de capriciul mâinilor mele. Preșul sub care mă ascund.
Îmi privesc într-un caleidoscop silueta batjocorita de demoni multiplicați pe fundal, mereu altfel, întotdeauna aceiași. În căutarea neînțeleasă a Formei, râd de grotescul echilibrului, râd de mogâldeața care se dă de-a berbeleacul la propria-mi rotire a cilindrului.

Sunt.


Bestiar

Trupul mi-e locul de batjocură al
iubirilor otrăvite…

…Avortatele
     îmi îmbălsămează putrid pielea.
…Secretele
     își deschid căte un ochi la subsuoara-mi stângă.
…Neterminatele
     îmi hrănesc negii, excrescențe îngâmfate.
…Visatele
     își sădesc aripile de fluture pe spatele-mi.

Un singur cămin mi se deschide.
Circul ciudaților
În care suntem atăția
Spectatori
Și exponate


My Sakura

Această prezentare necesită JavaScript.


Japonia – preambul

Au trecut zece ani de când îmi povestea cineva cum îi găsește el pe japonezi: aroganți, rasiști, misogini. Era deja prezentă în mintea mea și caricaturizarea patriarhatului japonez de prin filmele americane: cu femeia care ține capul plecat și nu deschide gura în preajma bărbatului. Pe-atunci am avut prima idee despre a călători în Japonia și aceea era că n-am ce căuta acolo. Îmi spuneam că nu am ce învăța de la ei, că dacă ei nu mă vor, eu de ce le-aș da satisfacție. Minte de copil prost, de treizeci de ani. Continuă să citești


Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume…

Acum, când sufletu-mi e la andropauză, când șoaptele lui nu mai sunt altceva decât un fâșâit continuu, tern, m-a apucat și pe mine să îmi schimb reprezentarea. Nu mă întreba de ce, pentru că nu știu să răspund. Din vanitatea care m-a împins și prin 2008 la a începe un blog? Din considerente de consum, dacă există noțiunea de consum al domeniilor web? Nici măcar nu sper la un nou început, sentimentul cel mai pregnant fiind că mutarea asta reprezintă însă începutul sfârșitului. Ca și cum i-am cumpărat un loc de veci blogului și pun peste el o piatră de mormânt pe care scrie http://www.toatecelerele.ro.

Totuși…
Vă aștept pe noul site. O să-l dezvolt, o să-l reorganizez. Sper să reușesc să îmbunătățesc secțiunea Împrumuturi. Sper să reîncep să citesc. Și poate mă-nșel, o să crească, și peste ani o să râdem împreună de pesimismul meu de azi.


The journey to…

Drumul își are povestea lui, tot uit lucrul ăsta.

Robert Burns – Diana and her Nymphs


Autoportret

Elul meu
Gonește bezmetic,
Suflet evadat,
Chiuind peste dealuri
Colorate,
Cântătoare.

Eul meu,
Firimitură a elului risipit,
Contemplă în suspensie
Viitorul gol,
Cu picioarele zbârcinde
În zoaiele
Tuului tău.


Călătorie la capătul nopții – Louis-Ferdinand Céline

Călătorie la capătul nopții - Louis-Ferninad CelineViața este o continuă goană prin noapte. Tu îți tot zici că nu e noapte, că e zi, pentru că visele își fac treaba și-ți dau senzația că-ți luminează drumul. Dar visele nu sunt altceva decât niște licurici, care se consumă și mor. Viața nu este altceva decât un cimitir de vise, o grămadă de cruci plantate pe drum. Trebuie doar să deschizi ochii ca să vezi cadavrele în descompunere, scheletele viselor celor care au trecut pe-aici înaintea noastră. Unele vise trăiesc mai mult, altele mai puțin, ca oamenii care le nasc și le cară. Unele vise mor când se împlinesc, deci toate visele mor. Viața nu este decât o continuă goană de noi înșine.

Vom fi ieșiți din noapte în momentul în care vom accepta cu toată ființa noastră că singura destinație e moartea. Continuă să citești


Garage sale – gratis

A fost o vreme când aroganța mea spunea că aș fi în stare să citesc o carte în limba ei orginală, că vezi doamne, aș putea eu traduce eu mai bine decât traducătorii care traduc… Ei bine, aroganța mea e o proastă și, probabil, din cauza ei am interpretat la greșita valoare L’Enquête și La carte et le territoire. Așa că am de dat gratis câteva titluri, pentru cititori mai buni în limba respectivă. Primul sosit, primul servit. ;)

Titlurile sunt următoarele, în ordinea alfabetică a autorilor:

  1. Philippe Claudel – L’Enquête – ADJUDECAT
  2. Charles Dickens – Great Expectations – ADJUDECAT
  3. Jeffrey Eugenides – The Marriage Plot – ADJUDECAT
  4. Michel Houellebecq – La carte et le territoire – ADJUDECAT
  5. Haruki Murakami – Norwegian Wood (asta nu e în japoneză, e în engleză :P ) – ADJUDECAT
  6. Joyce Carol Oates – The Gravedigger’s Daughter
  7. Will Self – Liver
  8. Thorne Smith – Skin and Bones
  9. John Steinbeck – Of Mice and Men – ADJUDECAT
  10. John Steinbeck – The Grapes of Wrath – ADJUDECAT
  11. J.R.R. Tolkien – The Lord of the Rings, Part Two: The Two Towers
  12. John Updike – The Afterlife and Other Stories

Tandem

Trebuie că viața asta a mea
E foarte mândră de mine.

Vai,
Ce mă mai poartă ea, țanțoșă,
Pe la tot felul de adunări
Ale organizației ăsteia a lor,
A Vieților.
Și spune chiar și cui nu vrea să asculte:
Ia uite cum a crescut al meu,
Lumina mea!
Soarele meu!

Ea
Prinsă în acest vârtej
Narcisist,
Eu
Atârnând incert,
Un moț flasc de curcan,
Inutil.

Uneori
Reușesc să mă ridic
În mâini,
S-o încalec, dar
Doar pentru a aluneca
Pe partea cealaltă
Cu pantalonii în vine
Expus batjocurii
Noastre.


Dezalcătuire

Astăzi sufletul
M-a părăsit.
Din nou.
Și-a luat zborul,
Lăsându-mă în urmă,
Păpușă gonflabilă dezumflată,
Scofâlcită,
Umblând aiurea
Printre voi,
Străini grăbiți.

Oare ele,
Sufletele,
Sunt mai fericite acolo,
În libertate?


Cimitirul de zâmbete

– Nu te iubesc. Vreau să pleci. Acum.

Am spus-o cu voce tare, susținându-i privirea, nu doar în gând, ca până atunci. După o fracțiune infinitezimală de secundă de liniște aud un trosnet îngrozitor.  Ochii i se întunecă, gura i se arcuiește în jos de parcă greutăți îi sunt agățate de colțurile ei. Castelul de cărți de joc desenat de liniile feței începe a se dezechilibra și se surpă într-un hohot neomenesc ce erupe din adâncuri. Lacrimile au izbucnit instantaneu și le aud cum îi inundă gura, căscată într-un plânset al unei dureri insuportabile. Simt eu însumi gustul lor sărat în gât. S-a prăbușit la pământ, tremurând. Nu m-am putut apleca să o ridic, nu am putut întinde mâna să o mângâi. Obsesia că nu o iubesc îmi sufoca orice intenție de a mă apropia de ea. M-am sprijinit de perete și am alunecat în jos, lângă ea, cu privirea cenușie, pierdută în gol, suspendat încă în acel hiat de liniște declanșat de vorbele mele. A trecut jumătate de minut, a trecut jumătate de oră, nu știu, până când încep să aud ca prin ceață cum, extenuată, repeta cu glas stins, doar pentru ea: De ce? De ce nu e suficientă iubirea mea? De ce…?

Am ridicat-o cu greu. Spiritul ei refuza și îi atârna pietre de moară de corp. Ne-am întins pe pat, și-a pus capul pe pieptul meu, mâna pe inima mea. Mă simțeam greu, mâinile mi-erau inerte, atârnând moi pe cearșaf, departe. A adormit repede. O simțeam din când în când cum tresărea în somn și gemea încet. Gol de orice trăire conștientă, fixam un punct în tavan. Îmi revenea în minte acea surpare, o revedeam de nenumărate ori, și de fiecare dată acea firimitură de secundă de liniște îmi bubuia în urechi.

Atunci am înțeles. Știa de mult! Știa că așa o să se întâmple. Știa că merge pe pojghiță de gheață care se poate rupe în orice moment. De-aia nu a existat nicio surpriză în ochii ei, nicio fărâmă de neîncredere, vreun semn de întrebare cum că n-ar fi auzit bine. Pur și simplu s-a lăsat înghițită de adâncul lacului ce s-a căscat dedesubt, fără nicio încercare de a ieși la suprafață. Trecutul nostru comun mă absoarbe din prezentul meu ce-mi huruie în creier, și-mi proiectează cu forța întregul film, pe un ecran imaginar, în fața ochilor: Din cauza asta nu mai zâmbea când era cu mine, din cauza asta se agăța de mine în somn. Mai avea doar o speranță firavă și, atât timp cât aceasta mai licărea, a construit din liniile feței acel eșafodaj fragil ce, iată, s-a năruit la prima zdruncinătură.

Adorm și eu, într-un final, revăzând la nesfârșit prăbușirea. O visez pe ea plângând, bătându-mă moale cu pumnii în piept și pe mine acceptând totul fără nicio reacție. Dimineață, patul era gol lângă mine. Plecase.

Au trecut anii. Sunt încă impregnat de acea senzație. Câteodată, timpanele îmi pocnesc și, după o clipă de liniște perfectă, văd din nou fața ei năruindu-se într-un vacarm surd. În acea cădere, ochii mei își pierd sensul, privirea mi se oprește pe acel punct unde nu există nimic. Și plutesc în nimic.

Aseară, după mult timp, am văzut-o într-un club, la un concert. O privesc din mulțime, de departe. Zâmbetul îi e ușor, susținut de el însuși, înflorind firesc liniile feței ei tinere. E lângă un băiat. El îi spune ceva râzând, ea ridică mâna și îl mângâie pe cap, jumătate în glumă, jumătate protector. Zâmbește.

Un trosnet îngrozitor mi-a bubuit în urechi. Îmi simt mușchii feței schimonosindu-se într-un plânset căruia nu îi pot rezista. Un bocet pentru zâmbetul ei ucis acum ani de zile, îngropat în mine.


Avishai Cohen

Am aflat întâmplător despre Avishai Cohen.  Am ascultat Nu Nu pe Facebook la cineva care spunea că pe 25 aprilie avem concert la Sala Radio. Imediat după ce s-a terminat melodia am simțit că trebuie să merg și mi-am cumpărat biletul.  Am răspuns unui impuls, așa e,  dar pe măsură ce timpul trecea, așteptarea concertului îmi inducea o emoție subtilă venită parcă de nicăieri. Descoperind Remembering, plonjam în ea de cel puțin zece ori pe zi și, astfel, acea așteptare a început să doară.

Ziua concertului a fost inexistentă. Timpul ei curgea numai și numai pentru a mă aduce mai aproape de ora opt seara. La opt fără cinci eram în sală. Îmi găsisem locul cu o stângăcie ciudată. A fost singura oară în viața mea când am simțit nevoia, într-o sală de spectacole, să fiu ajutat de o plasatoare. Mă uitam la ceas din treizeci în treizeci de secunde; treceau al naibii de greu… După opt fix, fiecare secundă se transforma într-un semn de întrebare:
– Și eu ce fac acum, mă întreba.
– Aștepți, ca și mine, ridicam eu din umeri.
Și secunda se ridica dezordonat ca un balon ce se dezumflă, pierzându-se în murmurul golit de sens al celorlalte ce se înghesuiau agitate pe tavan.

Priveam contrabasul, pianul și tobele așteptând cuminți pe scena goală, chinuindu-mă în zadar să le aud povestea ce urmau să mi-o spună. Cu emoția suită în gât, scot cartea pe care o cărasem cu mine și încerc o diversiune, citind câteva rânduri ca să nu mă mai gândesc. Și totul în lume s-a terminat când aplauzele m-au smuls din așteptarea aia mutilată la opt și-un sfert. Atunci am dispărut, luat de torentul compozițiilor interpretate de trioul lui Avishai Cohen. Dus de puștiul Ofri Nehemya mai ales atunci când șoptea la tobe, ținându-mă minute întregi pe vârfuri, înfiorat, așa cum te ține pe vârfuri sărutul în ureche al iubitei. Dus de Nitay Hershkovits, prin trilurile lui la pian care-mi picurau stropi de bucurie în suflet. Dus de Avishai Cohen care înnobila totul, cântând nu numai la contrabas sau cu vocea lui gravă, ci și la corpul meu întreg.

Ce e ritmul dacă nu un salahor al sunetelor? Le cară cu cârca și ți le varsă în suflet spre încântarea ta. Dar de la trioul lui Avishai Cohen am învățat că, atunci când e cu simbrie la jazz-iști, salahorul ăsta are ceva în plus. Un soi de ghidușie aparte. Din când în când mai aruncă pe jos cu unele dintre sunete și astea fac ca nebunele, ca niște tuburi de orgă sărind pe podeaua unei biserici. Dar, spre deosebire de Spuma zilelor a lui Boris Vian, unde orice disonanță se termină în moarte și la gunoi cu ea, aici, la Sala Radio, disonanța dădea într-una naștere unei vieți noi, unei noi tulpini desprinse din trunchi care înflorește și încarcă de sens acea aparentă schilodeală a trecutului. Și odată acel ritm regăsit, după o căutare încăpățânată, nu te puteai abține să nu-l sărbătorești, explodând ca un pom ce înflorește primăvara.

Și când, după două ore, la al treilea și ultim bis au cântat Remembering m-am prăbușit în mine, fără nimic de ce să mă pot agăța. O cădere hipnotică în uitare, o îmbăiere în frumos și echilibru, din care m-am trezit în lacrimi. Un final perfect ce a închis cercul și m-a readus în lume, mai curat, cu un suflet ușurat și abia atunci fericit.

Asta a fost pentru mine concertul lui Avishai Cohen, de la care am plecat convins pentru totdeauna că trebuie să iubesc jazz-ul.

O întrebare se ridică în mintea-mi: oare ravagiile pe care le poate face în noi un act artistic sunt invers proporționale cu cantitatea de frumusețe pe care o păstrăm în jurul nostru?


Avishai Cohen

Am aflat întâmplător despre Avishai Cohen.  Am ascultat Nu Nu pe Facebook la cineva care spunea că pe 25 aprilie avem concert la Sala Radio. Imediat după ce s-a terminat melodia am simțit că trebuie să merg și mi-am cumpărat biletul.  Am răspuns unui impuls, așa e,  dar pe măsură ce timpul trecea, așteptarea concertului îmi inducea o emoție subtilă venită parcă de nicăieri. Descoperind Remembering, plonjam în ea de cel puțin zece ori pe zi și, astfel, acea așteptare a început să doară.

Ziua concertului a fost inexistentă. Timpul ei curgea numai și numai pentru a mă aduce mai aproape de ora opt seara. La opt fără cinci eram în sală. Îmi găsisem locul cu o stângăcie ciudată. A fost singura oară în viața mea când am simțit nevoia, într-o sală de spectacole, să fiu ajutat de o plasatoare. Mă uitam la ceas din treizeci în treizeci de secunde; treceau al naibii de greu… După opt fix, fiecare secundă se transforma într-un semn de întrebare:
– Și eu ce fac acum, mă întreba.
– Aștepți, ca și mine, ridicam eu din umeri.
Și secunda se ridica dezordonat ca un balon ce se dezumflă, pierzându-se în murmurul golit de sens al celorlalte ce se înghesuiau agitate pe tavan.

Priveam contrabasul, pianul și tobele așteptând cuminți pe scena goală, chinuindu-mă în zadar să le aud povestea ce urmau să mi-o spună. Cu emoția suită în gât, scot cartea pe care o cărasem cu mine și încerc o diversiune, citind câteva rânduri ca să nu mă mai gândesc. Și totul în lume s-a terminat când aplauzele m-au smuls din așteptarea aia mutilată la opt și-un sfert. Atunci am dispărut, luat de torentul compozițiilor interpretate de trioul lui Avishai Cohen. Dus de puștiul Ofri Nehemya mai ales atunci când șoptea la tobe, ținându-mă minute întregi pe vârfuri, înfiorat, așa cum te ține pe vârfuri sărutul în ureche al iubitei. Dus de Nitay Hershkovits, prin trilurile lui la pian care-mi picurau stropi de bucurie în suflet. Dus de Avishai Cohen care înnobila totul, cântând nu numai la contrabas sau cu vocea lui gravă, ci și la corpul meu întreg.

Ce e ritmul dacă nu un salahor al sunetelor? Le cară cu cârca și ți le varsă în suflet spre încântarea ta. Dar de la trioul lui Avishai Cohen am învățat că, atunci când e cu simbrie la jazz-iști, salahorul ăsta are ceva în plus. Un soi de ghidușie aparte. Din când în când mai aruncă pe jos cu unele dintre sunete și astea fac ca nebunele, ca niște tuburi de orgă sărind pe podeaua unei biserici. Dar, spre deosebire de Spuma zilelor a lui Boris Vian, unde orice disonanță se termină în moarte și la gunoi cu ea, aici, la Sala Radio, disonanța dădea într-una naștere unei vieți noi, unei noi tulpini desprinse din trunchi care înflorește și încarcă de sens acea aparentă schilodeală a trecutului. Și odată acel ritm regăsit, după o căutare încăpățânată, nu te puteai abține să nu-l sărbătorești, explodând ca un pom ce înflorește primăvara.

Și când, după două ore, la al treilea și ultim bis au cântat Remembering m-am prăbușit în mine, fără nimic de ce să mă pot agăța. O cădere hipnotică în uitare, o îmbăiere în frumos și echilibru, din care m-am trezit în lacrimi. Un final perfect ce a închis cercul și m-a readus în lume, mai curat, cu un suflet ușurat și abia atunci fericit.

Asta a fost pentru mine concertul lui Avishai Cohen, de la care am plecat convins pentru totdeauna că trebuie să iubesc jazz-ul.

O întrebare se ridică în mintea-mi: oare ravagiile pe care le poate face în noi un act artistic sunt invers proporționale cu cantitatea de frumusețe pe care o păstrăm în jurul nostru?


Șoapte

Mi-am îngânat viața
Atâta timp.
Azi
Vreau să te iau de guler
Și s-o urlu.
Să ți-o scuip în față.
Să te scârbesc cu
Respirația mea
Puturoasă.

Dar eu?
Doar o șoptesc,
Pierdut
Printre pasaje disparate
Atât de grijuliu alese.


Dincolo

Semaforul s-a pus pe galben și l-am înjurat mărunt din buze. Niciodată nu-l prind pe verde pe nenorocitul ăsta. De-asta și evit intersecția asta, îmi spun. Mă așez bombănind la coadă și îmi sprijin capul în mâna stângă, ascultând radioul, cu privirea în gol. Atunci o văd. Fuge pe trecerea de pietoni și o ia printre mașini, grăbindu-se către una dintre cele care așteaptă cu mine. M-am surprins că mă distrează fuga aia dezordonată. Trece de prima mașină, trece de a doua, trece de mine, și deodată aud portiera din spatele meu deschizându-se cu un pocnet și radioul tace absorbind zgomotul străzii. Continuă să citești


Viața amoroasă – Zeruya Shalev

Viața amoroasă, Zeruya ShalevTrebuie să citești Viața amoroasă de Zeruya Shalev. M-aș opri aici. Dar poate nu ești convins, așa că încerc. Continuă să citești


Păstorind secunde

Secunde-mi tropăie înghesuit
Prin urechea dreaptă
În marșul lor
Prin creier
Înspre cea stângă.

Undeva,
La mijlocul drumului,
De fiecare dată în alt loc,
Secundele întregi,
Ielele,
Le dau vânt
Celor șchioape,
Celor oarbe
Sau mute,
În hăul ce se cască în mine.

Urechea-mi stângă scurge
Secundele înjumătățite,
Trupuri împuținate,
Bocindu-și suratele
Rămase în urmă,
Ucise.


Toate cele rele pe Facebook

Săptămâna asta m-am decis să-mi creez pagina Toate cele rele pe Facebook cu ajutorul căreia să semnalez ce mai scriu eu pe blog. Astfel renunț la a semnala un text nou prin intermediul contului meu personal și delimitez clar activitatea legată de Toate cele rele, care va fi vizibilă numai celor care își manifestă interesul prin apăsarea butonului Like pe pagină. Din moment ce am picat în greșeala de a-mi promova blogul pe Facebook, dar și pentru că îi conștientizez puterea, simt nevoia să-mi creez o oază acolo, departe de avalanșa de post-uri cu bancuri, invitații la jocuri, sau de cele cu maxima zilei. Și, pe de altă parte, nu mai intoxic pereții celor care nu vor să mă citească.


Haiku

Viața…
Pantalon trei-sferturi într-o zi geroasă
De vară.
























































































































Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 37 de alți urmăritori