Biblia de neon: viaţa bate tabloidul

Dacă ar fi să ierarhizez toate romanele pe care le-am citit în viaţa mea în funcţie de cât mi-au plăcut, John Kennedy Toole ar fi, în cazul meu, pe locul doi cu „Conjuraţia imbecililor”. Eu ştiam că Toole a avut un singur roman publicat pentru că ştiam că a debutat postum, aşa că atunci cand am văzut numele lui pe Biblia de neon am ridicat mirat din sprâncene gândindu-mă că e vorba de altcineva care s-a folosit de numele lui Toole (aşa cum fiul lui Frank Herbert a continuat saga Dune). Dar citind pe copertă istoria publicării romanului care îl certifica pe Toole ca fiind autorul nu am mai ezitat. Acum însă îmi pare rău că am cumpărat cartea asta.

Un roman frumos, trist şi emoţionant. Toole a scris foarte simplu despre descoperirile complicate ale unui copil aflat pe drumul înspre maturizare. M-a invadat duioşia aducându-mi aminte de copilăria mea. Eroul lui Toole m-a învăţat după ani de zile  cum trebuia explicat acest drum al deschiderii ochilor mei înspre lume. Dacă ignori detaliile despre societatea americană a anilor ’40 şi ’50 te regaseşti uşor in povestea maturizării descrisă atât de frumos de Toole. Doar că aş fi vrut să citesc romanul asta la 16 ani nu la 36. Şi lucrul ăsta m-a lovit rău: am realizat că am imbătrânit…

Dar…John Kennedy Toole nu a vrut, de fapt, să publice acest roman pentru că l-a considerat prea juvenil; l-a scris la 16 ani şi se vede. Stilul în care este scris este într-adevăr stilul unui puşti care işi descoperă şi îşi încearcă talentul. Avea dreptate să îl ascundă în sertar ca pe o comoară prea personală. Eu, citindu-l, m-am simţit un intrus, un voyeur care a nesocotit ultima dorinţă a sărmanului Toole. M-am simţit ca un cititor de tabloide de tip papparazzi. Şi aici nu mă refer la calitatea scrierii din Biblia de neon (pentru că romanul e foarte frumos scris, mai ales pentru vârsta pe care o avea la acel moment), ci deoarece publicarea lui s-a realizat îmbrăţişând modelul de business al unei astfel de reviste: voyeurismului fiecăruia dintre noi îi trebuie să devoreze viaţa vedetelor, această nevoie este satisfăcută de tabloide împachetate într-o folie de ipocrizie lucitoare asezonată cu lipsa de scrupule.

Biblia de neon nu trebuia publicată niciodată, nicăieri în lume. Orice om cu o fărâmă de respect pentru autorul debutant postum cu minunata Conjuraţia Imbecililor ar fi trebuit să aibă decenţa să respecte dorinţa lui Toole şi să nu o dea spre publicare. Ştiu că există romane de o valoare inestimabilă publicate postum. Conjuraţia imbecililor publicată postum e un roman de o mare valoare. Biblia de Neon, însă, este prima încercare romanescă a unui copil talentat pe care, pe bună dreptate, copilul devenit matur a dorit-o secretă. Dar lăcomia învinge totul.

Şi mai apare câte un deştept de critic care îmi spune că:

„Cititorii Conjuraţiei imbecililor vor descoperi că latura lirică şi nostalgică a lui John Kennedy Toole este la fel de interesantă ca şi satira sa necruţătoare.” – The New York Times.

Ei bine, domnule The New York Times, aici vorbim mai degrabă de doi scriitori cu acelaşi nume. Aşa aş vedea eu lucrurile. Nu vorbim de un singur scriitor care în singurele lui două romane ne oferă spre descoperire două laturi ale personalităţii sale (satira necruţătoare si nostalgia lirică). Pentru simplul fapt că pe această latura nostalgică nu ţi-a oferit-o el, ci i-a fost furată de nişte oameni fără scrupule. Când vezi cum au ales cei din familia lui Toole (mândrii exponenţi ai societăţii noastre consumiste) să-i trădeze memoria parcă nici nu te miri că dintr-un puşti nostalgic, Toole a ajuns un mizantrop de forţa lui Ignasius J. Reilly.