Category Archives: Literatura

Călătorie la capătul nopții – Louis-Ferdinand Céline

Călătorie la capătul nopții - Louis-Ferninad CelineViața este o continuă goană prin noapte. Tu îți tot zici că nu e noapte, că e zi, pentru că visele își fac treaba și-ți dau senzația că-ți luminează drumul. Dar visele nu sunt altceva decât niște licurici, care se consumă și mor. Viața nu este altceva decât un cimitir de vise, o grămadă de cruci plantate pe drum. Trebuie doar să deschizi ochii ca să vezi cadavrele în descompunere, scheletele viselor celor care au trecut pe-aici înaintea noastră. Unele vise trăiesc mai mult, altele mai puțin, ca oamenii care le nasc și le cară. Unele vise mor când se împlinesc, deci toate visele mor. Viața nu este decât o continuă goană de noi înșine.

Vom fi ieșiți din noapte în momentul în care vom accepta cu toată ființa noastră că singura destinație e moartea. Citește în continuare

Anunțuri

Garage sale – gratis

A fost o vreme când aroganța mea spunea că aș fi în stare să citesc o carte în limba ei orginală, că vezi doamne, aș putea eu traduce eu mai bine decât traducătorii care traduc… Ei bine, aroganța mea e o proastă și, probabil, din cauza ei am interpretat la greșita valoare L’Enquête și La carte et le territoire. Așa că am de dat gratis câteva titluri, pentru cititori mai buni în limba respectivă. Primul sosit, primul servit. ;)

Titlurile sunt următoarele, în ordinea alfabetică a autorilor:

  1. Philippe Claudel – L’Enquête – ADJUDECAT
  2. Charles Dickens – Great Expectations – ADJUDECAT
  3. Jeffrey Eugenides – The Marriage Plot – ADJUDECAT
  4. Michel Houellebecq – La carte et le territoire – ADJUDECAT
  5. Haruki Murakami – Norwegian Wood (asta nu e în japoneză, e în engleză :P ) – ADJUDECAT
  6. Joyce Carol Oates – The Gravedigger’s Daughter
  7. Will Self – Liver
  8. Thorne Smith – Skin and Bones
  9. John Steinbeck – Of Mice and Men – ADJUDECAT
  10. John Steinbeck – The Grapes of Wrath – ADJUDECAT
  11. J.R.R. Tolkien – The Lord of the Rings, Part Two: The Two Towers
  12. John Updike – The Afterlife and Other Stories

Viața amoroasă – Zeruya Shalev

Viața amoroasă, Zeruya ShalevTrebuie să citești Viața amoroasă de Zeruya Shalev. M-aș opri aici. Dar poate nu ești convins, așa că încerc. Citește în continuare


Uibesc, Iv cel naiv

Uibesc, Iv cel naiv… și nu mă pot opri din zâmbit!


Henry Miller

„Eu sînt germenele unei noi nebunii, o ciudățenie înveșmântată într-un limbaj neinteligibil, un sughiț de plâns înfipt ca o așchie în măduva sufletului.” – Henry Miller, Tropicul Capricornului. Citește în continuare


Această orbitoare absență a luminii – Tahar Ben Jelloum

Această orbitoare absență a luminii, Tahar Ben JelloumAceastă orbitoare absență a luminii…

În clipa în care am văzut acest titlu pe raftul librăriei am știut că vreau să o cumpăr. Apoi, de fiecare dată când s-a nimerit să-l repet cu voce tare sau în gând, am făcut o pauză și mi-am oferit câteva clipe pentru a-l savura. Contrar lui Toate diminețile lumii, a cărei nume îl credeam ascunzând ceva frumos, însă am dat peste o poveste inutilă, aici am găsit o carte pe care o voi ține minte și o voi considera mult timp un reper pe Calea mea, chiar dacă am aruncat-o din mână de câteva ori până să o termin.

Această orbitoare absență a luminii este romanul supraviețuirii.  Sau mai bine zis, al supraviețuirii în bezna simțurilor. Citește în continuare


Zbor deasupra unui cuib de cuci – Ken Kessey

Zbor deasupra unui cuib de cuci, Ken KesseyAm citit Zbor deasupra unui cuib de cuib acum ceva timp, dar nu am reușit să scriu nimic despre el. Nici nu mi-a plăcut, nici nu mi-a displăcut îndeajuns de mult, într-atât cât să se cristalizeze ceva in mintea mea. Am spus-o deja de câteva ori că nu sunt impresionat de literatura americană (atâta cât am citit, adică foarte putin, totuși) pentru că o găsesc pragmatică. Nu am găsit în literatura americană, până acum, acea emoție, acea atenție la hrănirea sufletului pe care o găsesc în alte literaturi. Literatura americană e mai brutală parcă, mai axată pe poveste, pe atmosfera exterioară decât pe cea interioară. E doar o părere surprinsă într-un moment exact de timp, rog fanii literaturii americane să nu arunce cu piatra.

Despre Zbor deasupra unui cuib de cuci de cele mai multe ori vei citi că e vorba despre revolta împotriva unui mediu concentraționar, metaforizat intr-un spital de nebuni condus cu mână de fier de angelico-malefica soră Ratchett, sora șefă. Mda, clar, poți interpreta așa, dar interpretarea asta ar fi destul de simplistă și, nu în ultimul rând, convenabilă.

Probabil că ai simțit și tu că „problema” cu romanele în care Eroul se luptă cu Răul este că tot cititorul se forțează să se identifice cu personajul cel bun. Cititorul se simte cel mai corect, cel mai vertical, cel mai consecvent om. Dacă ar fi el în situația aia, și el ar face la fel. Ne dorim atât de mult să fim exact opusul lui Miss Ratchett încât ajungem să credem că chiar suntem. Zbor deasupra unui cuib de cuci m-a pus fața în față cu o imagine pe care mizantropismul meu post-Paler o apreciază foarte: în noi e mai mult din sora Ratchett decât din McMurphy.  Citește în continuare


Cimitirul de piane – José Luis Peixoto

Cimitirul de piane, Jose Luis PeixotoCimitirul de piane este unul dintre puținele romane pe care am simțit că le-aș reciti imediat ce l-am terminat. Or mai fi fost altele la fel, dar cred că le număr pe degetele de la o mână. Sunt sigur că și pentru tine există cărți care-ți forțeaza ecluzele ce îți țin prizoniere emoțiile, eliberându-le în talazuri, inundând totul, cat vezi cu ochii. Nu ți le recunoști și te surprinzi văzându-te ca ești în stare de asa ceva. Nici nu ai crede că sunt emoțiile tale dacă nu le-ai vedea cum izvorăsc din tine, din pieptul tău care dintr-odată e prea mic.

Fă un exercițiu când vei citi Cimitirul de piane: în clipa în care ești lovit de o „tușă” a lui Peixoto ridică ochii și oferă-ți un moment doar pentru tine. Privește în jur, fără vreo țintă, și vei fi surprins de efectul Peixoto: vei vedea lucruri, creierul tău îți va fi eliberat și vei observa detalii pe care nu te credeai în stare că le poți remarca. Citește în continuare


O iubeam – Anna Gavalda

O iubeam, Anna GavaldaDe ce mi-o fi luat atat de mult sa scriu despre O iubeam de Anna Gavalda? A trecut mult timp de când am citit-o, şi de fiecare dată când începeam o lăsam baltă. Poate pentru că stilul în care e scrisă este dezarmant de simplu. De fapt, e stilul Annei regăsit în toate cărţile ei. Fără artificii, fără sinuozităţi. Gânduri, trăiri prezentate direct si sincer. Anna Gavalda este în O iubeam o povestitoare a sufletului şi minţii omului, şi o face al naibii de bine.

În O iubeam se vorbeşte despre ce-ar fi dacă, despre cine e mai vinovat, despre laşitate, despre ezitări. Ar fi mult prea simplu să ne oprim aici, la nivelul ăsta. Ideile dezvăluite acolo au extensii mult dincolo de ceea ce spun ele efectiv. În O iubeam este vorba despre altceva: despre a fi om, despre a fi uman, despre a recunoaşte că ai greşit, despre a încerca să trăieşti cumva, să supravieţuieşti deciziilor pe care tu le crezi greşite, despre efectul mântuitor al confesiunii şi nu în ultimul rând te face să realizezi încă o dată că o interacţiune între doi oameni are doi povestitori.

O iubeam este o carte pe care o recomand din tot sufletul pentru o după amiază de duminică. E o carte care vorbeşte despre tine, nu despre alţii. O vei iubi.


Viaţa pe un peron – Octavian Paler

Viaţa pe un peron, Octavian PalerCitind Viaţa pe un peron mi-am dat seama de ce îmi e atât de greu să scriu despre unele dintre cărţile care îmi plac. Pentru că scriind despre ele înseamnă să scriu despre mine. Oricum în „recenziile” mele vorbesc despre mine, despre reflexia mea în cărţile citite, despre felul în care mă poziţionez în raport cu ele. Nu ştiu să scriu despre teme, motive, figuri de stil, etc… dar despre asta am mai scris mai demult în altă recenzie. Iată însă că sunt diferite grade de implicare în cărţi şi cu unele dintre ele e mult mai greu pentru că asta ar însemna să mă destăinui, să mă dau în vileag. Şi aşa nu mai scriu despre carte, ci scriu despre mine. Şi asta e greu. Iată că Viaţa pe un peron este una din acele cărţi. Citește în continuare


Excluşii – Elfriede Jelinek

Excluşii, Elfriede JelinekLa cursul de scriere creativă la care am participat până acum o lună am auzit despre un exerciţiu: se ia un fapt divers şi se construieşte povestea care a dus la acest fapt să se întâmple. Încerci să descrii şirul de evenimente, descrii personajele cu toate motivaţiile lor până când le găseşti că făptuiesc ce au de făptuit. Aşa a luat Excluşii naştere. Trecând peste acest fapt divers, faptul divers important, adică cel de la care s-a plecat, apare descris frugal şi clinic doar în ultimile patru pagini ale romanului. Până acolo însă, Elfriede Jelinek ni se arată ca o scriitoare de o cruzime incredibilă. Crează imagini de o duritate copleşitoare, totul spus în cel mai firesc mod cu putinţă astfel că totul îţi apare crud, rănindu-te de moarte. Am inteles că best-sellerul ei e de fapt Pianista, dar vă spun sincer că am să iau o pauză înainte de a lua în considerare lecturarea ei. Citește în continuare


Harta şi teritoriul

Tocmai am citit la Alberto Moravia în „Amorul conjugal” că indiferent cât de bine e scris un roman din punct de vedere tehnic, perfect în fiecare detaliu al lui, acesta trebuie să fie viu ca să aibă cu adevărat valoare, ca să ştim ce să facem cu el. Şi dacă nu ştim ce să facem cu el, îl lăsăm deoparte şi îl uităm. Aşa e şi cu La carte et le territoire. Oameni care se pricep mai bine ar putea spune că e scrisă perfect din punct de vedere tehnic. Ar putea, dar asta nu înseamnă că o şi spun. Am citit critici care spun că Houllebecq ar fi ajuns la maturitate cu Harta şi teritoriul, că asta e cea mai bună carte a lui. Pentru mine însă, romanul nu e viu.

Mi-e relativ uşor să scriu despre romanul ăsta pentru că nu mi-a plăcut. Mesaj subţire, cuminte, banal, diluat, adică exact ce nu văzusem la Houellebecq.  Citește în continuare


Catch-22 – Joseph Heller

Catch-22, Joseph HellerCatch-22  este un roman care a trebuit să fie citit până aproape de final pentru a ajunge să îmi placă. M-am chinuit mult cu Catch-22, cu toate poveştile lui aparent disparate si care frizau absurdul ca să ajung pe final să îmi placă mult. De foarte multe ori am vrut să îl las baltă, sătul de absurdul glumelor, însă pe final m-a cucerit. Rămân la părerea că unele glume erau slabe sau de un absurd de genul celui despre care am vorbit şi în articolul despre Ancheta lui Philippe Claudel, dar finalul mă face să apreciez romanul în integralitatea lui ca fiind un roman bun. Dacă în prima parte Joseph Heller îţi serveşte un umor voit uşurel pe alocuri cu care se străduieşte să îţi distragă atenţia, în ultimele aproximativ două sute de pagini, Heller îţi arată de fapt despre ce e vorba: drama umană prinsă în absurdul războiului. Citește în continuare


Ancheta (L’Enquête) – Philippe Claudel

Sper că nu o să îmi ceri să scriu articolul ăsta în limba franceză. Mi-a fost deja destul de greu să citesc în original şi e posibil ca eu să fi pierdut multe din romanul Ancheta (L’Enquête) al lui Philippe Claudel. De mult timp îmi doream să citesc o carte nou-nouţă în limba ei originală (totuşi doar în franceză sau engleză, să nu exagerăm), înainte de a fi tradusă în limba română. Acum două luni am cumpărat două cărţi în franceză: La carte et le teritoire a lui Michel Houellebecq cu care acesta a câştigat premiul Goncourt anul ăsta şi L’Enquête a lui Philippe Claudel.  Şi pentru că dintre ultimile lecturi ale celor doi, nu mi-a placut Posibilitatea unei insule a lui Houellebecq, dar mi-a placut foarte mult Suflete cenuşii a lui Philippe Claudel l-am ales pe ultimul, plin de speranţă. Citește în continuare


Căpitanul Alatriste – Arturo Perez-Reverte

Scriu despre Căpitanul Alatriste doar pentru că e în lista cărţilor citite. Nu am mare lucru de spus. O povestioară de capă şi spadă în care personajul principal învinge şi onoarea joacă un rol atât de important încăt te buşeşte râsul. Şi având în vedere că asta e prima carte din seria de cinci ale căpitanului Alatriste e normal să mai lase şi o pistă de continuare. Ah, şi totul pigmentat cu dovezile de erudiţie ale lui Perez-Reverte el fiind bine cunoscut că aduce în romanele lui detalii istorice. Un demn urmaş al lui Alexandre Dumas, doar că în vorbe mult mai puţine. La o adică sunt mai puţini acum care ar citi o mie de pagini de roman istoric. Şi Perez-Reverte s-a adaptat, doar că parcă s-a adaptat prea bine.  Dacă nu ar fi avut 248 de pagini aş fi zis că avem de-a face cu un episod de foileton. Aşa avem de-a face cu o povestioară scrisă după reţeta unui roman foileton. 

Ce să mai spun altceva… Alatriste, nu e un erou fără de pată.  Citește în continuare


Intermitenţele morţii – Jose Saramago

 Ideea ce stă la baza Intermitenţelor morţii este foarte interesantă şi în primul rând foarte ofertantă. Să îţi imaginezi că moartea isi permite capricii de primadonă (nu vă spun care sunt aceste capricii, ca să le descoperiţi singuri), ăsta da subiect de improvizatie. Păi cum e să scrii despre moarte? Este ca şi cum ai scrie despre Univers: un subiect atât de vast încât nimeni nu îl poate cuprinde, nimeni nu poate avea pretenţia de la tine să fii exhaustiv aşa că îl poţi dezvolta cât vrei, cât te ţine inspiraţia fără să te certe cineva ca ai publicat ceva incomplet.

Saramago a scris Intermitenţele morţii cu 5 ani înainte de a muri, la 82 de ani, aşa că e evident că moartea a fost prezentă în gândurile lui destul de mult timp înainte de scrie romanul. Tonul e pe alocuri ironic, pe alocuri ghiduş, deci Saramago era cam împăcat cu aproprierea morţii, astfel fiind dispus să adopte o poziţie relaxată. Te face şi pe tine să priveşti relaxat totul şi crede-mă că lucrul ăsta e foarte reconfortant. Citește în continuare


Amorul conjugal – Alberto Moravia

Mă simt nevoit să le dau dreptate celor de la Polirom care vorbesc în prezentare despre stilul folosit de Moravia în această carte: fluid, cursiv, dezarmant de simplu. Citind Amorul conjugal al lui Moravia şi văzând cu câtă simplitate exprimă imagini atât de subtile m-am simţit un puşti ucenic ce se uită în sus, cu veneraţie, la maestrul lui şi se simte strivit de uşurinţa cu care acesta din urmă îşi face treaba şi zămisleşte o minune.  Această uşurinţă în exprimare m-au făcut să mă simt manipulat, m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva sunt doar nişte platitudini învelite frumos într-o poleială specifică literaturii de consum. Totuşi, nu e aşa. Sunt pur şi simplu perle.

Subiectul e simplu şi nu e important. Citește în continuare


Bestiar – Julio Cortazar

A trebuit să mă recunosc învins de această colecţie de povestiri. Prin peregrinările mele pe net am aflat şi eu de Julio Cortazar (nu îl ştiam dinainte). Lumea zicea că e bun, eu unul nu am înţeles mai nimic din Bestiar, din niciuna dintre povestiri. Sau mai corect ar fi spus că după fiecare povestire rămâneam cu senzaţia ca am ratat mesajul în totalitate sau aproape în totalitate. Nu pot să spun că Bestiar e bună sau nu, pur si simplu nu am putut aduna îndeajuns de multe informaţii sau senzaţii încât să pot lua o decizie în vreun sens sau altul.

Bestiar este totuşi una dintre acele cărţi pe care se întâmplă să le simţi conţinând ceva sub prima impresie, deci intuiţia îmi spune că această colecţie de povestiri va fi găsită intersantă de către cel căruia îi plac povestirile fantastice.


Pe neaşteptate, dragoste – Aharon Appelfeld

Pe măsură ce trece timpul simt din ce în ce mai mult că fiecare carte are câte o stea norocoasă. De fapt, fiecare cuplu carte-cititor are câte o stea norocoasă. Felul în care o carte place sau nu depinde atât de mult de starea de spirit a cititorului… Dacă ar avea suflet, cartea s-ar ruga, sunt sigur, să pice în mâinile cititorului ei la cel mai bun moment, adică la acel moment în care amprenta emoţională a acestuia din urmă este optimă pentru ceea ce are ea de oferit. Atătea cărţi pierd atât de mult din cauza acestei „simple” incongruenţe din relaţia emiţător-receptor. Îmi este deseori teamă să nu discreditez vreun roman pe nedrept în articolele mele de aici doar pentru că am ales greşit momentul lecturării lui. Dacă voi greşi faţă de o carte, sper să nu se supere prea rău pe mine. 

 Sufletul cititorului e ca un burete: chiar dacă a mai citit de 10 ori despre un lucru, o idee, mai absoarbe încă o abordare care are un unghi de străpungere cu o milionime de grad diferită de cele anterioare. Bineînţeles că la un moment dat nu mai poate, dar oricum a primit mult mai mult decât te-ai fi aşteptat şi dacă cititorului are grijă să îşi diversifice lecturile, poate primi mult de tot din tot. Aşa încep să spun despre Pe neaşteptate, dragoste. Citește în continuare


Weekendul – Bernhard Schlink

Ei, când e scris să se aleagă praful de ceva, păi se alege. Weekendul a fost una dintre cele mai mari dezamăgiri avute  în ultimul timp în domeniul ăsta al literaturii. După plăcuta surpriză cu Cititorul, în Weekendul, Schlink m-a lovit în moalele capului cu un ghiveci de idei schitate zgârcit, de frânturi de poveşti neconsistente ce nu îşi găsesc rostul în întreg. Dar ce poţi să ceri de la o cărticica de 200 de pagini în care apar vreo 15 personaje, toate schiţate doar până la nivelul de detaliu al unor umbre din teatrul umbrelor pus în scenă pe pereţii dormitoarelor de prin taberele de elevi. 

Dacă în Cititorul, puterea argumentară a lui Schlink mi s-a părut curajoasă şi de o acurateţe rară, cu Weekendul mă simt ca avănd în faţă „opera” unui copilaş care de-abia a învăţat să ţină creioanele colorate în mână şi e fascinat de faptul ca acestea lasă urme pe hărtie şi pe deasupra şi colorate: rezultatul nu este decat o mâzgăleală. Cam aşa am simţit şi eu ideile, argumentele din acest roman: nişte linii drepte care brusc devin curbe sau invers, în funcţie de cheful sau plictisul „pictorului”.  Citește în continuare