Suflete cenusii – Philippe Claudel

„… poţi trăi în mijlocul regretelor ca într-o ţară.” Dacă rezonezi în vreun fel cu replica asta, atunci citeşte Suflete cenuşii de Philippe Claudel. Dacă nu înţelegi ce vrea să zică, dar te intrigă în vreun fel, citeşte Suflete cenuşii.

Acest roman este unul dintre cele mai frumoase pe care le-am citit.  O incursiune nemiloasă în adâncurile cele mai ascunse ale sufletului. Nu poţi să rămâi indiferent la această sfredelire. Nu poţi rămâne detaşat, nu poţi să nu te interoghezi pe tine însuţi.  Citind Suflete cenuşii te simţi condus prin interiorul tău până în faţa celor mai ascunse gânduri şi convingeri şi ai senzaţia că Philippe Claudel citeşte din tine ca dintr-o carte deschisă. Parcă îţi vine să te opresti din citit şi să te uiţi în jur dacă nu cumva te vede cineva aşa, cu secretele dezvăluite, gol în faţa ochiului critic al moralităţii, al ceea ce înseamnă corect.

Suflete cenuşii este un roman despre regrete, despre remuşcări. Salvarea celui chinuit de regrete stă în descoperirea faptului că greşelile lui nu sunt mai mari decat ale celorlalţi, că nu există ticăloşi sau sfinţi şi că nu există alb sau negru ci există numai cenuşiu şi că el, eu, tu, noi toti nu suntem decât nişte suflete cenuşii… Da, a fi DOAR cenuşiu reprezintă mântuirea povestitorului, aici cenuşiul reprezintă calea de mijloc. Cenuşiul din titlu nu e rau, e bun. Chinul celui care regretă este expresia incongruenţei dintre percepţia pe care o are despre el însuşi (că e un ticalos) şi locul unde îşi doreşte să fie (un sfânt). Din cauza acestei distanţe enorme dintre extreme (fiecare dintre extreme fiind, în sine, nerezonabilă) devine evident că poziţia de mijloc reprezintă salvarea lui. Dar această mântuire o simţi doar tu cititorul, povestitorul nu ajunge să o simtă. 

În general încerc să nu povestesc despre acţiunea cărţilor şi şi în acest caz voi face la fel. Dar, aşa un pic pe langă, as spune că nu întâmplător acţiunea se petrece în timpul primului război mondial. Din ce am citit despre el, războiul ăsta a fost un etalon al cruzimii omeneşti. Cred că doar la sfârşitul lui, printre ruine fumegande şi trupuri şi suflete sfârtecate, oamenii au descoperit cu groază de ce sunt în stare. După o lunga perioadă de dezvoltare industrială, după descoperirile ştiinţifice şi  tehnologice (La Belle Epoque) ce au avut într-adevăr efect important asupra lumii aşa cum era ştiută a urmat această grozăvie care a dezvăluit urâţenia, a aratat cum poate să fie omul atunci când îi dai pe mâna lucruri pe care nu le înţelege. Cred că atunci omul a început să se sperie de el insuşi. Dar doar a început… între timp s-a obişnuit şi cu asta.

Îmi este extrem de greu să scriu despre acest roman. Singurul motiv pentru care public acest articol, aşa cum e el acum, este pentru a spune că Suflete cenuşii este, dintre carţile pe care le-am citit până acum şi le-am pus pe blogul ăsta, romanul pe care îl recomand cu cea mai mare căldură. Este o carte absolut minunată. Citeşte-o cu încredere. Chiar dacă din când în cănd observi duioşie, pudoare în descrieri (mai ales felul în care sunt prezentate femeile), scriitura este extrem de dură la un nivel subtil.  Deci fii tare!

Anunțuri

7 responses to “Suflete cenusii – Philippe Claudel

  • Eva

    Frate/Soro, da, am citit cartea si cred ca, dintre toate cartile pe care le-am citit, m-a marcat cel mai tare. E, intr-adevar, geniala !
    E…prea mult adevar in ea! Omul asta are o filozofie de viata, ceva de neinchipuit !
    E absolut incredibila: cititi-o, si regasiti-va in ea !

  • scorillo

    Acest articol a primit premiul al III-lea la sectiunea Bloguri a concursului de recenzii Face a Book (editia a II-a) organizat de librariile Humanitas.

    http://www.libhumanitas.ro/face-a-book-2

    Bucurie mare pe mine… :)

  • Razvan

    Da, am să „încerc” cartea asta… :)

  • divagaţii

    Deci, in tara tuturor ticalosiilor, orice ticalos e doar un om obisnuit., banal.

    • scorillo

      O astfel de idee ar fi banală sau mai bine spus lipsită de valoare. În Suflete cenuşii nu este vorba despre asta, nuanţele sunt altele.
      Bineînţeles că ideile se repetă de-a lungul vremurilor. Chiar am găsit replica cheie a romanului, aproape cuvânt cu cuvânt într-o piesă de teatru de prin secolul al XVIII-lea. Literatura e de prea mult timp pe lumea asta ca să mai ai prea multe şanse să descoperi idei care nu s-au mai spus. Important e felul în care ţi se prezintă acestea şi felul în care atentează la acea bucăţică din sufletul tău. Important e felul în care, la răndul tău, le absorbi.

  • patricia

    tulburatoare, dura, emotionanta, nemiloasa… ma simt marcata de ea in felul acela pe care l-am mai simtit poate doar cu ”caderea” lui camus.
    la sfarsit, sfarsit pe care il gasesc de o tristete infinita, lacrimile pe care am tot incercat sa le inghit pe parcurs au alunecat brusc in voie si cred ca am simtit concret un fel de descarcare nervoasa. multumesc;)

  • Mihaeladm

    tocmai am terminat-o si eu, mi-am placut enorm, n-am apucat inca sa scriu despre ea dar deja am intrat pe net sa imi caut alte carti ale aceluiasi autor (si asa am ajuns aici pe blog) :)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s























































































































%d blogeri au apreciat asta: