Firmin, subteranele noastre

În general nu îmi plac romanele în care autorii vorbesc despre chinul creaţiei. Sunt pur şi simplu reticent că dintr-un astfel de subiect poate ieşi ceva interesant.

Aşa am gândit imediat după ce am luat Firmin de pe masa de la Cărtureşti  şi am citit rezumatul de pe copertă:

Firmin este o elegie pe jumătate fantezistă, pe jumătate riguroasă despre plăcerile literaturii, în care îndoielile, temerile şi dorinţele oricărui scriitor îi sunt atribuite unui şobolan cu un intelect hiperdezvoltat…

Şi mi-am zis: Nţţ!!

Da, ştiu că şi ăsta e un subiect, însă eu îl accept greu. Am deschis totuşi romanul la întâmplare şi am nimerit la …:

Locvace până la logoree în mintea mea, eram condamnat la tăcere. […] Toate acele fraze superbe ce-mi zburau prin minte asemeni unor fluturi zburau de fapt într-o colivie din care nu puteau scăpa niciodată.

Atunci am ştiut că Firmin este un roman pe care vreau să îl citesc.

Sam Savage s-a prezentat în faţa mea cu o sinceritate dureroasă. Romanul lui de debut la 67 de ani nu putea descrie altceva decât povestea vieţii lui cu toate ratările şi regretele lui acumulate. Dorind parcă să se justifice în faţa mea că nu a reuşit să pună o poveste pe hârtie până acum. Dar obligându-mă la introspecţie…

Personal am crezut întotdeauna în forţa sincerităţii. Convingerea mea este că sinceritatea ta atrage sinceritatea celorlalţi. Şi poate de aceea ultimile douăzeci de pagini au avut un asemenea impact asupra mea. Pentru că a declanşat instinctul sincerităţii.

Cine este Firmin? Firmin este un şobolan jigărit, a 13-a gură la cele 12 ţâţe ale mamei alcoolice. În lupta pentru supravieţuire e nevoit să roadă cărţile găsite în subsolul librăriei în care aveau cuibul. Şi astfel descoperă o hrană mult mai importantă şi mai dezirabilă decât laptele îmbibat de alcool supt de la sânul mamei doar după ce fraţii şi surorile mai puternice terminaseră.

Dar atât cu rezumatul cărţii. Cine vrea, să pună mâna să o citească.

Nu am putut să nu mă întreb: de ce a ales un animal ca povestitor? Pentru că a avut nevoie să spună nestingherit ce avea de spus, fără să fie nevoit să dea explicaţii unor eventuale alte personaje şi mai ales fără să fie nevoit să dea explicaţii cititorului. Cine ar fi contrazis un şobolan cu privire la preferinţele lui în ale lecturii, la percepţiile lui asupra vieţii ?! Ar fi fost un demers ilar, neserios.

Sam Savage a reuşit să îmi adoarmă atenţia până spre sfârşit când mă prinde cu garda jos si îmi administrează lovitură după lovitură. Mă trezeşte din reverie, mă aduce cu picioarele pe pământ: « Gata cu visatu’ domne ! Eu vorbesc despre tine aici. »

Scrie poveşti foarte frumoase… în gând. Nu e oare vorba de mine ? Nu sunt eu cel mai bun scriitor… în gând ? Poveştile mele nu sunt oare cele mai frumoase când mi le citesc… în gând?

Şi m-am trezit lovit în moalele capului de sensurile mult mai adânci decât m-am aşteptat din partea demersului său scriitoricesc. Şi ce este într-adevăr remarcabil este că pe măsură ce trece timpul (am terminat-o weekend-ul trecut), seminţele plantate pe ascuns de Sam Savage în mintea mea dau naştere unui arbore minunat în locul unui mic arbust la care m-aş fi aşteptat.

Astfel în viziunea mea, tema principală a romanului este auto-cenzura care ne poate urmări o viaţă întreagă. Blocajul în faţa foii albe. Nu ratarea, cum însuşi autorul a declarat într-unul din interviurile lui, ci la un nivel mai din adâncime, auto-cenzura. Ratarea este doar rezultatul final.

Şi totuşi romanul se termină într-o notă pe care eu o pot considera optimistă. După toată această demontare a mecanismelor cele mai ascunse ale auto-cenzurii, Sam Savage se răzvrăteşte împotriva trecutului său, împotriva întregii lui vieţi de-a lungul căreia s-a descoperit ca fiindu-şi singurul duşman. Şi sătul până în gât să privească lumea doar prin crăpături, din toată revolta acumulată până la 67 de ani, reuşeşte acestă poveste  emoţionantă.