Intermitenţele morţii – Jose Saramago

 Ideea ce stă la baza Intermitenţelor morţii este foarte interesantă şi în primul rând foarte ofertantă. Să îţi imaginezi că moartea isi permite capricii de primadonă (nu vă spun care sunt aceste capricii, ca să le descoperiţi singuri), ăsta da subiect de improvizatie. Păi cum e să scrii despre moarte? Este ca şi cum ai scrie despre Univers: un subiect atât de vast încât nimeni nu îl poate cuprinde, nimeni nu poate avea pretenţia de la tine să fii exhaustiv aşa că îl poţi dezvolta cât vrei, cât te ţine inspiraţia fără să te certe cineva ca ai publicat ceva incomplet.

Saramago a scris Intermitenţele morţii cu 5 ani înainte de a muri, la 82 de ani, aşa că e evident că moartea a fost prezentă în gândurile lui destul de mult timp înainte de scrie romanul. Tonul e pe alocuri ironic, pe alocuri ghiduş, deci Saramago era cam împăcat cu aproprierea morţii, astfel fiind dispus să adopte o poziţie relaxată. Te face şi pe tine să priveşti relaxat totul şi crede-mă că lucrul ăsta e foarte reconfortant.

Nu pot să mă refer la Intermitenţele morţii ca la un „roman”, pentru că, eu unul, nu îl pot numi astfel. Pur şi simplu povestea şi caracterele nu se dezvoltă îndeajuns pentru a-l numi aşa. În schimb avem două nuvele a căror punct comun este că au acelaşi personaj principal. Astfel, ele diferă foarte mult şi chiar dacă povestea curge dintr-una în alta, nu au cum să fie privite ca un roman. Asta nu mi-a placut la nivelul structural al cărţii. Dar poate nici nu a fost intenţia lui Saramago să scrie un roman şi aşa comentariul meu e de prisos. Mă rog. Fiecare nuvelă în parte are farmecul ei, fiecare propune şi analizează diverse scurtcircuite ce provoacă aberatii comportamentale ale mortii. Două nuvele in serie, ca un început de drum, similar cu conceptul de episod pilot al unui serial TV.  Ca şi cum, Saramago şi-a făcut partea lui de treabă, de-acum încolo e treaba altora să o continue.

Prima dintre nuvele ridică intrebări de genul „Ce-ar fi dacă…” şi îţi propune răspunsuri care te emotioneaza sau îţi provoacă zâmbete în minte şi suflet. Şi pe lângă mulţimea de răspunsuri ce îţi sunt oferite tot ai în permanenţă senzaţia că mai exista şi altele. La fel cum mai există şi întrebări.

Totuşi am să deconspir primul „Ce-ar fi dacă…” din carte. Nu înseamnă că va stric plăcerea lecturii prin dezvăluirea poveştii, pentru că oricum afli despre asta chiar din primele pagini precum si din toate recenziile despre cartea asta. E doar un teaser: Ce-ar fi daca moartea s-ar opri dintr-odata din omorat? Ce-ar fi daca s-ar implini visul de milenii al omenirii, visul „vietii fara de moarte”? În contextul ăsta Saramago prezintă cu cinism fiecare instituţie care este într-un fel sau altul afectată de acest capriciu al morţii: guvernul, biserica, maphia, pompele funebre, familia.Dacă te intersează şi vrei răspunsuri la întrebările astea, pune mâna şi citeşte Intermitenţele morţii.

A doua dintre nuvele parcă nu mai e chiar de genul „Ce-ar fi dacă…”, dar continuă aventura morţii în lumea muritorilor. O poveste în care îl ghiceşti pe Saramago împăcat cu destinul şi asteaptând liniştit, parcă zâmbind, împreunarea cu moartea. Şi aici vei zâmbi, doar că altfel. Aici nu mai e ironic, e melancolic si eliberat deopotriva. În partea asta aveam senzaţia că mă topesc în anumite imagini. Preferata mea a fost scena în care moartea află ce înseamna să ţii un câine in poală. Imaginea asta m-a copleşit.

Nu toate au fost pe gustul meu în Intermitenţele morţii, dar pe multe dintre ele am ajuns să le accept ca fiind licenţe literare necesare transmiterii ideii fără să comentez felul în care se încheagă. Totuşi, pe lângă faptul că avem de fapt două poveşti care NU constituie un roman, un detaliu neplăcut rămâne totuşi: frazarea foarte lungă face ca lectura să fie anevoioasă. Ideea exprimată se rătăceşte intr-o mulţime de propoziţii subordonate de parcă Saramago ar urmări ca această idee să fie disecată şi analizată în totalitate până la punctul de final al frazei. Dacă nu o simte clară până la punct, pune o virgulă şi continuă. Ca şi cum ar ţine o prelegere şi nu vrea să lase nicio pistă a argumentaţiei sale în aer pentru că i-ar fi teamă să nu îşi piardă auditoriul pe drum, să nu zică vreunul din public că analiza lui nu are sens înainte de a o asculta pe toată. Am mai întâlnit tehnica asta cu fraze lungi pe la scriitorii sud-americani (pe la Gabriel Garcia Marquez, şi nu numai) şi pe la unul spaniol (J.J.Armand Marcelo în Starea de comă). Acum o descopăr şi la Saramago. Recunosc că dacă la momentul descoperirii ei, pe vremea Toamnei patriarhului lui G.G. Marquez mi-a plăcut, m-a pus pe gânduri, acum pot să spun că eram cam plictisit de ea. Şi, sincer, chiar nu mi se pare că aduce vreun plus de valoare scriiturii. Aici chiar am simţit că sensul ideeii se diluează în aşa hal încât trebuie să reciteşti fraza şi să scoţi din ea ce te interesează. Şi lucrul ăsta nu m-a încântat deloc.

Totuşi nu vreau să mă las influenţat de nemulţumirea mea cu privire la frazare în aprecierea pe care aş avea-o pentru carte, în totalitatea ei. Intermitenţele morţii este testamentul lui Saramago pentru noi, este sfatul pe care ni-l dă nouă celor ce mai rămânem un pic pe-aici. Reprezintă descifrarea in „cheie Saramago” a misterului morţii. Este o carte frumoasă, şi melancolică şi veselă, un „Îndreptar de trăit viaţa în umbra morţii”. Sau, de ce nu, un „Îndreptar de trăit moartea”.