Am citit Zbor deasupra unui cuib de cuib acum ceva timp, dar nu am reușit să scriu nimic despre el. Nici nu mi-a plăcut, nici nu mi-a displăcut îndeajuns de mult, într-atât cât să se cristalizeze ceva in mintea mea. Am spus-o deja de câteva ori că nu sunt impresionat de literatura americană (atâta cât am citit, adică foarte putin, totuși) pentru că o găsesc pragmatică. Nu am găsit în literatura americană, până acum, acea emoție, acea atenție la hrănirea sufletului pe care o găsesc în alte literaturi. Literatura americană e mai brutală parcă, mai axată pe poveste, pe atmosfera exterioară decât pe cea interioară. E doar o părere surprinsă într-un moment exact de timp, rog fanii literaturii americane să nu arunce cu piatra.

Despre Zbor deasupra unui cuib de cuci de cele mai multe ori vei citi că e vorba despre revolta împotriva unui mediu concentraționar, metaforizat intr-un spital de nebuni condus cu mână de fier de angelico-malefica soră Ratchett, sora șefă. Mda, clar, poți interpreta așa, dar interpretarea asta ar fi destul de simplistă și, nu în ultimul rând, convenabilă.

Probabil că ai simțit și tu că „problema” cu romanele în care Eroul se luptă cu Răul este că tot cititorul se forțează să se identifice cu personajul cel bun. Cititorul se simte cel mai corect, cel mai vertical, cel mai consecvent om. Dacă ar fi el în situația aia, și el ar face la fel. Ne dorim atât de mult să fim exact opusul lui Miss Ratchett încât ajungem să credem că chiar suntem. Zbor deasupra unui cuib de cuci m-a pus fața în față cu o imagine pe care mizantropismul meu post-Paler o apreciază foarte: în noi e mai mult din sora Ratchett decât din McMurphy.  Citește în continuare