Această orbitoare absență a luminii – Tahar Ben Jelloum

Această orbitoare absență a luminii…

În clipa în care am văzut acest titlu pe raftul librăriei am știut că vreau să o cumpăr. Apoi, de fiecare dată când s-a nimerit să-l repet cu voce tare sau în gând, am făcut o pauză și mi-am oferit câteva clipe pentru a-l savura. Contrar lui Toate diminețile lumii, a cărei nume îl credeam ascunzând ceva frumos, însă am dat peste o poveste inutilă, aici am găsit o carte pe care o voi ține minte și o voi considera mult timp un reper pe Calea mea, chiar dacă am aruncat-o din mână de câteva ori până să o termin.

Această orbitoare absență a luminii este romanul supraviețuirii.  Sau mai bine zis, al supraviețuirii în bezna simțurilor. Optsprezece ani într-o carceră construită în plin deșert, într-un loc secret, departe de tot ce înseamnă viață; cutii de beton săpate sub pământ. Totul cu un singur scop: condamnații, soldați vinovați pentru participarea la o tentativă de lovitură de stat în Maroc, să aibă parte, în beznă, de o suferință calculată pentru o moarte lentă. Într-un cuvânt, morminte.

Întregul univers încapsulat într-un mormânt.

Noi, oamenii, suntem construiți să simțim, trăim prin simțuri. Dar el? El cum putea trăi prin ele? Văzul, ucis de bezna solidă; Auzul, biciuit de liniștea densă în care teroarea ghicește răbdarea atacului scorpionilor; Gustul, atrofiat de mâncarea aceeași în fiecare zi; Mirosul, abrutizat de haznaua săpată în colțul carcerei; Pipăitul, mărginit la acel mormânt, la o pătură și la propriul corp. Emoția trăiește în el. El trăiește în emoție. Atât i-a mai rămas.

În aceeași măsură emoția creștea în mine.  Probabil că din același motiv am ajuns să nu pot duce liniștit lectura asta. Spuneam mai devreme că am aruncat din mână cartea de câteva ori. Nu mai puteam rezista acelei senzații de cădere în abis sau a celei de catapultare la înălțimi amețitoare. Sufletul mi-era o rană deschisă, fiecare emoție era resimțită ca un drug de fier înroșit, împlântat adânc, totul depășind bariera suportabilului. Imaginile ce se ghiceau în clipocirile de pe ecranul sufletului meu ajungeau să îmi apară clare prin același mecanism prin care prizonierul ajunge să le vadă, în bezna lui. În beznă, doar sufletul ne mai rămâne pentru proiecția emoțiilor. Și e datoria noastră să ne ținem sufletul deasupra beznei.

Tortura este așteptarea eliberării. Amintirile trebuiau arse, sentimentele (de ură, de dragoste, de speranță) trebuiau sufocate și reprimate. Să trăiască în romanele pe care le-a citit de-a lungul timpului, să le rescrie chiar. Să trăiască în armonie cu Dumnezeu și cu tot ce înseamnă lume. Să creeze un nou univers, să ajungă la armonie cu sinele, un univers în care să trăiască cu el însuși, un univers care trebuia să risipească bezna în care era aruncat. Asta trebuia… Până când tortura reală devine iminența eliberării.

Nu pot povesti. Nu pot intra în detalii. Aș strica farmecul și această carte trebuie să fie cu adevărat o experiență personală pentru fiecare. Vreau totuși să vin cu un citat din Această orbitoare absență a luminii ;) care m-a atins într-un mod anume. Privește-l ca pe un semn de carte pentru atunci când vei ajunge cu lectura acolo:

Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu știu. Am primit o telegramă de la azil: «Mama decedată. Înmormântarea mâine. Sincere condoleanțe.» Asta nu înseamnă nimic. Poate a fost ieri.

Am să mă risc și am să-l parafrazez pe Ben Jelloum: carcera e viața sau viața e o carceră? Câți dintre noi nu trăim, ci doar supraviețuim? Câți dintre noi suntem supuși unei lentori bine dozate de suferințe calculate? Încearcă să citești Această orbitoare absență a luminii și în această cheie. Eu am citit-o doar în cea evidentă, mai târziu mi-am dat seama că aș avea și varianta asta.