Pe neaşteptate, dragoste – Aharon Appelfeld

Pe măsură ce trece timpul simt din ce în ce mai mult că fiecare carte are câte o stea norocoasă. De fapt, fiecare cuplu carte-cititor are câte o stea norocoasă. Felul în care o carte place sau nu depinde atât de mult de starea de spirit a cititorului… Dacă ar avea suflet, cartea s-ar ruga, sunt sigur, să pice în mâinile cititorului ei la cel mai bun moment, adică la acel moment în care amprenta emoţională a acestuia din urmă este optimă pentru ceea ce are ea de oferit. Atătea cărţi pierd atât de mult din cauza acestei „simple” incongruenţe din relaţia emiţător-receptor. Îmi este deseori teamă să nu discreditez vreun roman pe nedrept în articolele mele de aici doar pentru că am ales greşit momentul lecturării lui. Dacă voi greşi faţă de o carte, sper să nu se supere prea rău pe mine. 

 Sufletul cititorului e ca un burete: chiar dacă a mai citit de 10 ori despre un lucru, o idee, mai absoarbe încă o abordare care are un unghi de străpungere cu o milionime de grad diferită de cele anterioare. Bineînţeles că la un moment dat nu mai poate, dar oricum a primit mult mai mult decât te-ai fi aşteptat şi dacă cititorului are grijă să îşi diversifice lecturile, poate primi mult de tot din tot. Aşa încep să spun despre Pe neaşteptate, dragoste. Este o poveste de dragoste şi, vorba aia, căte poveşti de dragoste nu există deja? Este o poveste a devotamentului, dar ce înseamnă dragostea fără devotament? Este o poveste a regăsirii originilor, a înţelegerii înaintaşilor. Este un dialog al emoţiilor. Dar ce este dragostea, dacă nu un dialog al emoţiilor? Am mai citit despre toate astea şi le cunoaştem atât de bine, dar tot mai vrem să citim despre ele.

Romanul este scris într-un registru foarte simplu, fără exprimări pretenţioase, dar rezultatul constă într-o colecţie de imagini extrem de puternice. Cuvintele lui Appelfeld ofera un trup trăirilor, senzaţiilor. Romanul emană o linişte ce parcă relaxează timpul corpului tău. Sufletul îţi îmbrăţişează acea linişte şi forţează timpul la o curgere languroasă. Liniştea e aproape un personaj şi la fel e şi nepoata ei, Tăcerea. Le simţi prezenţele lor pe tot parcursul lui Pe neaşteptate, dragoste ca pe nişte prezenţe materiale.

Sunt două lucruri care ar fi putut transforma acest roman într-un fiasco pentru mine:

1. Un personaj este un scriitor care nu reuşeşte să scrie şi am mai spus că acest subiect mă scoate din minţi. Din fericire, subiectul asta a fost tratat aici mai mult în genul lui Firmin decât în genul lui Trei zile cu mama sau Arta de a nu scrie un roman. Mi-a placut exprimarea din:

Alegerea cuvintelor potrivite dă naştere uneori unei melodii, dar de obicei cuvintele sunt ca pietrişul şi oricăt ai trudi, nu le poţi schimba forma.

2.  Apare multă religie, apare mult ideea ca Dumnezeu se regăseşte în tot din jurul nostru: în oameni, în munţi, în păduri, dar şi în lumina şi întuneric. Recunosc că nu prea rezonez cu astfel de idei, dar a fost interesant să citesc câte ceva despre credinţa iudaică, despre traditiile lor şi despre cum sunt ele aplicate şi respectate. Am găsit în Pe neaşteptate, dragoste o descriere echilibrată şi lucidă a poporului evreu, cu referiri la comunism sau la Holocaust. Pentru asta, Appelfeld are admiraţia mea maximă (de parcă i-ar păsa lui de admiraţia mea :) ) 

Pe neaşteptate, dragoste este un roman care m-a găsit la acel moment optim despre care vorbeam la început. Ce dovadă mai bună pot oferi pentru acest lucru decât faptul că scriu acest articol când încă mai am 40 de pagini de citit.  Un roman oarecum trist, dar care mi-a oferit totuşi o fărâmă de optimism prin perspectiva că poate voi ajunge odată şi-odată să mă împac cu mine însumi…