Category Archives: Franceza

Călătorie la capătul nopții – Louis-Ferdinand Céline

Călătorie la capătul nopții - Louis-Ferninad CelineViața este o continuă goană prin noapte. Tu îți tot zici că nu e noapte, că e zi, pentru că visele își fac treaba și-ți dau senzația că-ți luminează drumul. Dar visele nu sunt altceva decât niște licurici, care se consumă și mor. Viața nu este altceva decât un cimitir de vise, o grămadă de cruci plantate pe drum. Trebuie doar să deschizi ochii ca să vezi cadavrele în descompunere, scheletele viselor celor care au trecut pe-aici înaintea noastră. Unele vise trăiesc mai mult, altele mai puțin, ca oamenii care le nasc și le cară. Unele vise mor când se împlinesc, deci toate visele mor. Viața nu este decât o continuă goană de noi înșine.

Vom fi ieșiți din noapte în momentul în care vom accepta cu toată ființa noastră că singura destinație e moartea. Citește în continuare

Anunțuri

O iubeam – Anna Gavalda

O iubeam, Anna GavaldaDe ce mi-o fi luat atat de mult sa scriu despre O iubeam de Anna Gavalda? A trecut mult timp de când am citit-o, şi de fiecare dată când începeam o lăsam baltă. Poate pentru că stilul în care e scrisă este dezarmant de simplu. De fapt, e stilul Annei regăsit în toate cărţile ei. Fără artificii, fără sinuozităţi. Gânduri, trăiri prezentate direct si sincer. Anna Gavalda este în O iubeam o povestitoare a sufletului şi minţii omului, şi o face al naibii de bine.

În O iubeam se vorbeşte despre ce-ar fi dacă, despre cine e mai vinovat, despre laşitate, despre ezitări. Ar fi mult prea simplu să ne oprim aici, la nivelul ăsta. Ideile dezvăluite acolo au extensii mult dincolo de ceea ce spun ele efectiv. În O iubeam este vorba despre altceva: despre a fi om, despre a fi uman, despre a recunoaşte că ai greşit, despre a încerca să trăieşti cumva, să supravieţuieşti deciziilor pe care tu le crezi greşite, despre efectul mântuitor al confesiunii şi nu în ultimul rând te face să realizezi încă o dată că o interacţiune între doi oameni are doi povestitori.

O iubeam este o carte pe care o recomand din tot sufletul pentru o după amiază de duminică. E o carte care vorbeşte despre tine, nu despre alţii. O vei iubi.


Harta şi teritoriul

Tocmai am citit la Alberto Moravia în „Amorul conjugal” că indiferent cât de bine e scris un roman din punct de vedere tehnic, perfect în fiecare detaliu al lui, acesta trebuie să fie viu ca să aibă cu adevărat valoare, ca să ştim ce să facem cu el. Şi dacă nu ştim ce să facem cu el, îl lăsăm deoparte şi îl uităm. Aşa e şi cu La carte et le territoire. Oameni care se pricep mai bine ar putea spune că e scrisă perfect din punct de vedere tehnic. Ar putea, dar asta nu înseamnă că o şi spun. Am citit critici care spun că Houllebecq ar fi ajuns la maturitate cu Harta şi teritoriul, că asta e cea mai bună carte a lui. Pentru mine însă, romanul nu e viu.

Mi-e relativ uşor să scriu despre romanul ăsta pentru că nu mi-a plăcut. Mesaj subţire, cuminte, banal, diluat, adică exact ce nu văzusem la Houellebecq.  Citește în continuare


Ancheta (L’Enquête) – Philippe Claudel

Sper că nu o să îmi ceri să scriu articolul ăsta în limba franceză. Mi-a fost deja destul de greu să citesc în original şi e posibil ca eu să fi pierdut multe din romanul Ancheta (L’Enquête) al lui Philippe Claudel. De mult timp îmi doream să citesc o carte nou-nouţă în limba ei originală (totuşi doar în franceză sau engleză, să nu exagerăm), înainte de a fi tradusă în limba română. Acum două luni am cumpărat două cărţi în franceză: La carte et le teritoire a lui Michel Houellebecq cu care acesta a câştigat premiul Goncourt anul ăsta şi L’Enquête a lui Philippe Claudel.  Şi pentru că dintre ultimile lecturi ale celor doi, nu mi-a placut Posibilitatea unei insule a lui Houellebecq, dar mi-a placut foarte mult Suflete cenuşii a lui Philippe Claudel l-am ales pe ultimul, plin de speranţă. Citește în continuare


În clasă – François Bégaudeau

În clasă este un roman uşor de citit. Meritul lui principal este că te îndeamnă să îţi pui întrebări despre rolul pe care trebuie să îl deţina şcoala în societatea actuală, despre metodele rămase de utilizat în procesul educaţional în contextul multiculturalismului. Aici e vorba de provocarile la care este supus Profesorul, ca unealtă a sistemului educational, în contextul societăţii franceze, cu amalgamul ei de culturi şi de religii,  dar bineînţeles aria de aplicare se întinde la nivel mondial. Totul este descris cu sinceritate şi direct, fără absolut niciun artificiu. În clasă este stenograma unui an şcolar, ţinută de un profesor de franceză al unui liceu din Paris. Relatarea este făcută pe un ton echilibrat, dar totuşi parcă prea îmbibat în „politically correctness”.  

Dacă despre roman nu am ce să spun mai mult, vreau să menţionez ceva despre traducere. Găsesc firesc ca Traducatorul să fie cineva care, dacă nu din profesionalism măcar din respect, ar trebui să cunoască societatea limbii din care traduce. Traducătoarea romanului În clasă dă dovada necunoaşterii societăţii franceze prin traducerea nefericită a cuvântului „brasserie” prin „berărie” !!! Citește în continuare


Toate dimineţile lumii – Pascal Quignard

O carte cu titlu interesant şi atât… De-aia am şi cumpărat-o atunci, demult, pentru titlu. Şi cu atât am rămas.

Motto-ul colecţiei Cartea de pe noptieră este:

Există cărţi de care rămâi cumva îndrăgostit: crezi că le-ai uitat şi totuşi le duci atât de tare dorul… Sau cărţi cărora le-ai presimţit miracolul, fără să le fi cunoscut vreodată. Cărţi gata să te iubească, adunate pentru tine în colecţia „Cartea de pe noptieră“.

însă motto-ul ăsta nu se aplică în cazul cărţii ăsteia. Mai am pic şi deja o uit… Dar cine ştie, poate din povestirea asta o să iasă odată un roman. Atunci poate vorbim altfel.


Eleganţa ariciului – Muriel Barbery


Eleganţa ariciului este un roman care m-a făcut de câteva ori să exclam în gând: Iată de ce îmi place să citesc! Muriel Barbery a reuşit in Eleganta ariciului să creeze imagini ce au picurat în sufletul meu clipe de fericire sub formă de zâmbete sau de lacrimi.

E un roman… răcoritor prin incercările lui de a răspunde simplu la întrebările ce ne macină în drumul nostru prin viaţă, în chinul nostru de a găsi sensul vieţii. Vorbeşte despre frumuseţea lumii aşa cum rezidă ea în „lucrurile mărunte […] care ştiu să încrusteze în clipă o gemă de infinit”, despre iubire, despre artă, despre cum ar trebui să fie viaţa noastră, dar şi despre cum e de fapt viaţa noastră cotidiană ajunsă să fie un „eşafodaj schiop” construit pe convenţionalisme, ipocrizie, alienări, neputinţe, nevroze… Citește în continuare


Darul unei zile – Anna Gavalda

Mda… o povestire glossy, de citit în tren de la Bucuresti la Constanţa. O carte de unică folosinţă pe care aş lăsa-o pe un scaun în metrou pentru următorul călător, când cobor în staţie la Pipera. Dacă ai auzit că Anna Gavalda scrie frumos, citeşte O iubeam. Dacă nu ai chef sa dai banii pe o carte de-a ei, uită-te atent pe scaunele metroului care intră în staţia Pipera dinspre depou şi ai putea să găsesti Darul unei zile… free of charge. Dar nu o judeca pe Anna Gavalda după povestirea asta…


Posibilitatea unei insule – Michel Houellebecq

Mi-au cam placut celelalte carti ale lui Houellebecq, dar despre asta nu mai pot sa spun acelasi lucru.  Cred ca aici l-a cam luat valu’ pe Michel… Chestiile care imi placeau la el, ( de ex. brutalitatea cu care spunea lucrurilor pe nume) si-au cam pierdut din stralucirea pe care le-o dadeam in celelalte trei romane. De data asta m-a enervat mizantropia lui.

Nu am chef sa vorbesc prea mult despre romanul asta. Ce pot sa spun este ca nu mi-a placut. Aceleasi idei ale lui regasite si prin celelalte carti si oarecum reincalzite. Sexualitatea este bineinteles prezenta din plin insa episoadele sunt sterile, triste si inutile in economia romanului. A  rezultat un roman mult prea lung care nu aduce in sine nimic nou. Si in plus mi-a facut rau si la digestie cand personajul lui Houellebecq imi spune ca interzicerea incestului reprezinta o ipocrizie si mai ales o nedreptate impusa abuziv de societate (incestul este un „absurd si umiltor tabu”). Nu sunt pudic de felul meu, si stiu sa inteleg cand cate un scriitor foloseste exagerari ca sa transmita un mesaj anume, dar totusi… parca a fost prea mult. 

In concluzie, daca vrei sa citesti Houellebecq citeste Extinderea domeniului luptei, Particulele elementare sau Platforma. Posibilitatea unei insule nu merita sa iti pierzi timpul. Iti vorbeam despre „Trei zile cu mama” ca ar fi castigat premiul in dauna lui Houellebecq. Posibilitatea unei insule este cartea cu care Michel a participat in anul ala. Nasol de saracul juriu ca a trebuit sa se chinuie cu cartile astea doua…

PS: Sunt unele idei exprimate interesant si care au avut efect asupra mea:

In prima parte a vietii devenim constienti de fericirea de care am avut parte abia dupa ce am pierdut-o. Vine apoi o varsta, o varsta secunda, la care, cand incepem sa traim o perioada de fericire, stim din capul locului ca o vom pierde pana la urma.

…dar totusi… nu se merita!


Suflete cenusii – Philippe Claudel

„… poţi trăi în mijlocul regretelor ca într-o ţară.” Dacă rezonezi în vreun fel cu replica asta, atunci citeşte Suflete cenuşii de Philippe Claudel. Dacă nu înţelegi ce vrea să zică, dar te intrigă în vreun fel, citeşte Suflete cenuşii.

Acest roman este unul dintre cele mai frumoase pe care le-am citit.  O incursiune nemiloasă în adâncurile cele mai ascunse ale sufletului. Nu poţi să rămâi indiferent la această sfredelire. Nu poţi rămâne detaşat, nu poţi să nu te interoghezi pe tine însuţi.  Citind Suflete cenuşii te simţi condus prin interiorul tău până în faţa celor mai ascunse gânduri şi convingeri şi ai senzaţia că Philippe Claudel citeşte din tine ca dintr-o carte deschisă. Parcă îţi vine să te opresti din citit şi să te uiţi în jur dacă nu cumva te vede cineva aşa, cu secretele dezvăluite, gol în faţa ochiului critic al moralităţii, al ceea ce înseamnă corect. Citește în continuare


Impreuna – Anna Gavalda

E a treia carte pe care o citesc scrisă de fătuca asta şi trebuie să recunosc că are ceva al ei… Romanul ăsta, ca şi celelalte, e un roman lejer, 600 de pagini citite pe nerăsuflate… Scrie lejer, însă există puţini oameni care pot vorbi atât de sincer şi fără fandoseli despre lucrurile pe care le tratează Anna Gavalda: laşitatea noastră cea de toate zilele, singurătatea, căutarea Drumului Propriu… Şi Anna Gavalda îţi oferă soluţii la toate astea…

Cărţile Annei Gavalda sunt de o prospeţime primăvăratică… Citește în continuare


Trei zile cu mama sau Arta de a nu scrie un roman

Când am început să scriu pe blogul asta despre cărţile pe care le citesc spuneam că nu îmi plac romanele in care autorul ne povesteşte despre chinul său de a scoate ceva bun din creierul lui şi să pună pe hârtie. Firmin m-a contrazis magistral.  Am repus pe listă romanele astea şi am revenit la părerile mele de dinainte de Firmin. Încercările astea mi se par lamentabile, o masturbare artistică în care sărăcuţul se milogeşte de noi să îi privim rezultatul cu îngăduinţă. Dacă ne vine să îi zicem vreo două care să îl usture, se refugiază repejor pe după fustele inspiraţiei lui şchiopătânde şi începe să plângă. Şi astfel eu sunt nenea ăla răul… Citește în continuare


Extinderea domeniului luptei

Avertisment: daca esti o persoana cu aplecare catre depresii nu te apuca de Houellebecq. Sau daca te apuci, o faci pe riscul tau. Cred ca toate romanele lui Houellebecq trebuie sa inceapa cu un disclaimer pe care sa il semnezi. Sau la librarie, cand cumperi cartea, sa te puna librarii sa vii cu adeverinta de la medic.

Domnul Houellebecq este un tip erudit care isi  arata eruditia cu pofta. Si peste aceasta pofta mai vine si un cinism feroce. Demonteaza tabuurile varstei mijlocii cu o precizie chirurgicala si rupe lanturile ce tin adevarurile incomode la adapost. Si astfel acestea apar in fata noastra dezbracate de orice falduri ce le-ar acoperi pudic, mustind de sensuri intepatoare. Citește în continuare