Dumnezeul lucrurilor mărunte

Imaginează-ţi că Arundhati Roy a pictat peretele unei biserici sau al unei primării sau al oricărei construcţii monumentale iţi vine în cap. Imagineză-ţi dimensiunile picturii. Acum imaginează-ţi că Arundhati  Roy te invită să îi admiri pictura. Ajungi la locul faptei, cu Roy un pic în spatele tău care iţi şopteşte: „Acum uite-te acolo! Vezi? Acum uite-te dincoace… „. Şi tot aşa până când îmi dezvăluie toate secretele pe care le-a ascuns în creaţia ei.  La început mi-a fost mai greu sa văd. Nu ştiam cum să mă uit. Cu timpul am devenit mai abil şi am descoperit că dacă mijesc ochi într-un anume fel, dacă ajustez unghiul sub care privesc, descopăr comoara ascunsă sub metaforă. Eram foarte mândru de realizare. Cu timpul, felul acesta de a privi a devenit firesc şi am vânat numai astfel de descoperiri, neglijând anumite planuri, chiar povestea în sine.

Cartea asta are o poveste, are un mesaj social pertinent. Dar parcă nici nu m-au interesat lucrurile astea. Dumnezeul lucrurilor mărunte îmi va rămâne în minte în primul rând pentru detaliile picturii. Arundhati Roy nu m-a ghidat liniar în descoperire. M-a plimbat parcă haotic pe toată suprafaţa, cu măiestrie, până la final când mi-a spus: „Astea sunt toate piesele puzzle-ului! Acum pune-le cap la cap!” La urma urmei, aşa sunt amintirile, nu? Nu îţi vin liniar în minte. Îţi vin şuvoi, ca un torent ce cară cu el crengi rupte,  bucăţi de ţiglă, ghivece de flori, gunoaie, iubiri, speranţe, deziluzii… tot ce poate aduna în drumul lui.

Arundhati Roy ţi se adresează la un nivel subtil, parcă la nivelul capilarelor. Puţine romane mi-au provocat astfel de reacţii ca cele provocate de Dumnezeul lucrurilor mărunte: să simt atât de intens cum metafora sau comparaţia (ma refer la elementul lingvistic)  îmi pătrunde în trup şi, după câteva secunde, înfloreşte ca o garoafă mare şi roşie invadându-mi creierul şi apoi punând stăpânire pe întregul suflet. Ca si cum un drog ar pune stapanire pe creierul şi îl obligă să transmită ordine invadatoare, specifice lui (drogului), asupra întregului meu corp. Lectura e atât de bogată încăt după câteva pagini aveam senzatia că nu mai pot duce, că îmi resimt propria greutate aşa cum îmi imaginez că ar simţi un burete îmbibat până la refuz cu apă.

Chiar dacă povestea e spusă la persoana a treia, după un timp simţi foarte clar că cel ce povesteşte este un personaj din carte: Rahel, sora geamănă a lui Estha, fratele geamăn al lui Rahel. Senzaţia asta, că îţi povesteşte un copil de 7 ani, a avut un impact puternic asupra mea şi m-a ajutat să savurez talentul lui Arundhati Roy.  Din când în când, ţi se schimba lentila şi priveşti totul din perspectiva unei femei la 30 de ani.  Bineînţeles că nu e primul scriitor care reuşeşte aşa ceva însă, în acest roman am simţit că lucrul ăsta a fost adus pe cele mai înalte culmi. Am iubit felul în care Rahel vedea lumea din jurul ei la 7 ani, felul în care înţelegea ceea ce i se întâmplă, am plâns când vedeam totul prin lentila femeii de 30 ani a cărei capacitate de a iubi fusese pentru totdeauna distrusă de Istorie. Istoria absurdă şi hâdă.

Alternarea planurilor de timp care îi dă farmec cinematografic romanului, însă mi-a făcut lectura dificilă. Totuşi, apreciez faptul că folosind  această tehnică A. Roy potenţează misterul până la paroxism, îmi dezvăluie doar câte o piesă de puzzle pe rând. Astfel mi-a plasat o mulţime de întrebări în minte care m-au obligat să continui cartea până să aflu răspunsurile. Ultimile 50 de pagini, citite cu lacrimi în ochi, au închis cercul.

Întoarcerea lui Rahel  în casa bunicilor după 23 de ani de la tragedia care a destrămat iremediabil dragostea din jurul ei dezlănţuie şuvoiul amintirilor. Romanul descrie societatea indiană a anilor ’60, o societate retrogradă, plină de prejudecăţi, încorsetată de legile Istoriei. Înainte de a citi Dumnezeul lucrurilor mărunte nu ştiam nimic despre societatea asta dar nici nu mă atrăgea. Aici am aflat despre organizarea Cástelor din India şi am fost terifiat şi înecat de indignare. În mintea unei fetiţe de 7 ani funcţionarea Castelor urmează Legile Dragostei, adică acele legi „care controlează cine şi cât trebuie iubit”. Când am scris acest lucru acum, nu ştiu  să spun ce simt mai puternic: plăcerea descoperirii conciziei în această definiţie sau indignarea faţă această aberaţie de lege creată de mintea omului…

Nu mi-am dorit niciodată să călătoresc în India, nu m-a interesat niciodată cu adevărat religia sau cultura lor. Îmi dau seama că vorbesc în necunoştinţă de cauză, dar după acest roman toată India poate să stea la ei acolo. Dacă aşa ceva se întâmplă în anii ’60… O cultura, o Istorie care creează aşa ceva nu merită atenţia mea.

Am înţeles întregul sens al titlului doar la sfârşit, pe penultima pagină a cărţii. Cred că aş fi vrut să mi se dezvăluie mai devreme în carte.  Simt că dacă aş fi stiut mai devreme exact ce înseamnă pentru A.Roy aceste Lucruri Mărunte, cartea mi-ar fi plăcut mai mult. Aş fi urmărit altfel simbolurile. Astfel, primul lucru pe care mi-a trecut prin minte când am încheiat romanul a fost că trebuie să îl mai citesc o dată. Norocul e că este un roman pe care vreau să il mai citesc o dată. Mi-a plăcut atât de mult încât îmi doresc să scot şi mai mult din el. Sunt sigur că la o a doua trecere va fi şi mai frumos, şi mai plin.

Simt că traducerea titlului ar fi fost mai corectă Zeul lucrurilor mărunte. În mintea mea de om crescut în monoteism, e o diferenţă între Zeu şi Dumnezeu şi pe tot parcursul cărţii, caracteristica lui Dumnezeu, aceea de unică divinitate, demiurgul, m-a impiedicat să privesc titlul ca pe ceva inchegat: Dumnezeul nu se potrivea cu lucrurilor mărunte. Mai ales că se vorbeşte de Dumnezeul cel mare care este diferit de Dumnezeul cel mic, Dumnezeul lucrurilor mărunte, Dumnezeul pierderii. Finalul cărţii îmi confirmă că este vorba de un Zeu, acel Zeu dintr-o religie politeista. Când citesc Zeul lucrurilor mărunte titlul mi se pare inchegat. Nu mi se mai pare că e format din două părţi.

Pentru noi, Lucrurile Mărunte sunt acele detalii ale vieţii, ale micro-universului personal. Detaliile purtătoare de bucurie-a-vieţii. În Dumnezeul lucrurilor mărunte, acestea sunt în plus tragice. Dacă pentru mine Lucrurile mărunte  completează fericirea, în acest roman ele sunt singurele la care personajele au acces pentru a putea atinge un surogat de fericire, maximul de fericire la care ele pot spera. Lucruri importante le sunt interzise eroilor noştri. Aceste lucruri importante sunt guvernate de legi scrise de dinaintea timpului, atât de vechi încât oamenii au ajuns să creadă că fără ele, Lumea nu poate exista, că se prăbuşeşte. Doar că ajunge să se întoarcă împotriva vieţii insăşi.

E un roman foarte trist.  Am să ţin mult timp minte această împletitură de tristeţe copleşitoare, duioşie si indignare regăsită în Dumnezul lucrurilor mărunte. Este primul roman pe care îl recomand din tot sufletul aici, pe blog.

— Aveai un cosmar de dupa-amiaza, o informa fiica ei.
— Nu era un cosmar, spuse Ammu. Era un vis.
— Estha credea ca mori.
— Pareai atat de trista, spuse Estha.
— Eram fericita, zise Ammu, si isi dadu seama ca fusese.
— Daca esti fericita intr-un vis, Ammu, are vreo importanta? intreba Estha.
— Ce sa aiba importanta?
— Fericirea — are importanta?