Scriu despre Căpitanul Alatriste doar pentru că e în lista cărţilor citite. Nu am mare lucru de spus. O povestioară de capă şi spadă în care personajul principal învinge şi onoarea joacă un rol atât de important încăt te buşeşte râsul. Şi având în vedere că asta e prima carte din seria de cinci ale căpitanului Alatriste e normal să mai lase şi o pistă de continuare. Ah, şi totul pigmentat cu dovezile de erudiţie ale lui Perez-Reverte el fiind bine cunoscut că aduce în romanele lui detalii istorice. Un demn urmaş al lui Alexandre Dumas, doar că în vorbe mult mai puţine. La o adică sunt mai puţini acum care ar citi o mie de pagini de roman istoric. Şi Perez-Reverte s-a adaptat, doar că parcă s-a adaptat prea bine. Dacă nu ar fi avut 248 de pagini aş fi zis că avem de-a face cu un episod de foileton. Aşa avem de-a face cu o povestioară scrisă după reţeta unui roman foileton.
Ce să mai spun altceva… Alatriste, nu e un erou fără de pată. E un fost soldat, ajuns mercenar care ştie ce fel de om păcătos e şi îşi acceptă condiţia. Dar are onoare şi, ce nu prea am văzut într-un roman de acest gen, nu aşteaptă de la ceilalţi să îi răspundă cu aceeaşi monedă. De fapt chiar e sigur că nu i se va plăti cu aceeaşi monedă şi acţionează în consecinţă.
Când am cumpărat Căpitanul Alatriste m-am gândit că dacă îmi place le iau şi pe următoarele. Dar mă opresc aici, nu mai cumpăr altele, nu le mai citesc pe celelalte patru. Am să aştept să apară filmul la noi pe TV (cu Viggo Mortensen, cu cine altul? ;) ), dacă va apărea vreodată. Nu mi-a displăcut, doar că nu ştiu ce o fi fost în capul meu, nu ştiu de ce oi fi crezut eu ca ar putea să îmi placă. A fost doar o lectură plăcut recreativă, şi atât. Aşa… de vacanţă.
Toate cele rele 
Lasă un răspuns