Cimitirul de piane – José Luis Peixoto

Cimitirul de piane este unul dintre puținele romane pe care am simțit că le-aș reciti imediat ce l-am terminat. Or mai fi fost altele la fel, dar cred că le număr pe degetele de la o mână. Sunt sigur că și pentru tine există cărți care-ți forțeaza ecluzele ce îți țin prizoniere emoțiile, eliberându-le în talazuri, inundând totul, cat vezi cu ochii. Nu ți le recunoști și te surprinzi văzându-te ca ești în stare de asa ceva. Nici nu ai crede că sunt emoțiile tale dacă nu le-ai vedea cum izvorăsc din tine, din pieptul tău care dintr-odată e prea mic.

Fă un exercițiu când vei citi Cimitirul de piane: în clipa în care ești lovit de o „tușă” a lui Peixoto ridică ochii și oferă-ți un moment doar pentru tine. Privește în jur, fără vreo țintă, și vei fi surprins de efectul Peixoto: vei vedea lucruri, creierul tău îți va fi eliberat și vei observa detalii pe care nu te credeai în stare că le poți remarca.

În Cimitirul de piane personajele sunt Lumina, Timpul, Liniștea și… Vina. Se împletesc, se întrepătrund. Se sprijină una pe alta, cresc una din alta, se juxtapun. Ele sunt mortarul ce ține cărămizile în zid. Ele sunt crăpăturile sinuoase din zid. Oamenii sunt personajele secundare. Oamenii sunt cărămizile care dau sens mortarului, sunt zidul care dă sens crăpăturilor din el. De fapt lui Peixoto îi plac răsturnările astea: Lisabona este cerul de deasupra ei; eu eram reflexia pe care o lăsam în băltoacele pe lânga care treceam; bunica asculta pașii pe care îi face pământul la intrare.

Lumina mi-a atras atenția, în mod special: trăiam după-amiezele însorite ce transformau orașul Lisabona într-o catedrală; vedeam lumina filtrată de perdeaua pătată de umezeală; simțeam razele de lumină străbătând praful si înfigându-se oblic în covor; pierdeam lumina ce intra pe ferestruica murdară și se pierdea pe drum, înainte de atinge podeaua …

Tot timpul am avut sentimentul ca urmăresc un pictor la lucru. De aceea m-am gândit întruna la impresioniști. Înțelegeam lupta lor de a capta lumina acelui moment unic, definitoriu, în care pictau tabloul, peisajul. Tușele prin care pictorul schimba nuanțe în tablourile lui, sunt la Peixoto cuvintele. Banal, știu, dar în momentele când vei citi, vei simți,  vei vedea cum cuvintele zămislesc peisajul. Vei simți cum o tușa apare în mintea ta și cum o alta, aproape imediat, vine peste ea și îți diluează, iți îndulcește emoția anterioară până o transformă într-una nouă, diferită, minunată în alt fel, la un nivel la care nu ai fi crezut că se mai poate ajunge. Îți dau un exemplu, unul din multele pe care as putea să ți-l dau: lăsarea serii este o ploaie de hârtii ruptă în bucăți, care cad din cer…

Timpul… liniștea… Aș vrea să pot spune și despre ele, dar nu pot. Nu pot duce atât. Nu mai pot descrie senzațiile resimțite pentru că excesul de detalii ar transforma articolul ăsta în ceva searbăd, mort. Când am început sa îl scriu mă gândeam că voi spune lumii tot ce mi-a plăcut mie la romanul asta. Că va fi frumos, că va fi sublim… Până când am realizat că pic în capcană și am decis să las să iasă doar ce trebuie să iasă. Pot să iți spun doar atât despre timp și despre liniște: în Cimitirul de piane „timpul este frânat de tăcere”…

Poveștile vieților celor din Cimitirul de piane sunt valurile oceanului: fiecare se hrănește din cea de dinainte și o hrănește pe cea ce urmează.

Mai devreme sau mai tarziu, știm ce am greșit in viata noastră. Greșelile noastre, vinile noastre sunt tăișuri ce ne sfâșie ființa. Și de la un moment numai de noi știut, nu ne mai rămane să trăim decât cu speranța că ai noștri copii vor ști să nu facă greșelile noastre. Peixoto ne spune că acest moment este cel în care murim. Sperăm că viata noastră, după ce se va fi terminat, va aștepta undeva în cimitirul de piane pentru folosul copiilor noștri. Ce ar putea fi mai minunat decât să vezi că o piesă din viața ta ar repara viața lor?

Niciunul dintre noi nu știm să cantăm la pianul numit Viață, dar încercăm într-una să scoatem Muzică din el. Luptăm să găsim Armonia. Nu o cunoaștem, dar avem convingerea că dacă o auzim o vom recunoaste…