Category Archives: Muzică

The journey to…

Drumul își are povestea lui, tot uit lucrul ăsta.

Robert Burns – Diana and her Nymphs


Avishai Cohen

Am aflat întâmplător despre Avishai Cohen.  Am ascultat Nu Nu pe Facebook la cineva care spunea că pe 25 aprilie avem concert la Sala Radio. Imediat după ce s-a terminat melodia am simțit că trebuie să merg și mi-am cumpărat biletul.  Am răspuns unui impuls, așa e,  dar pe măsură ce timpul trecea, așteptarea concertului îmi inducea o emoție subtilă venită parcă de nicăieri. Descoperind Remembering, plonjam în ea de cel puțin zece ori pe zi și, astfel, acea așteptare a început să doară.

Ziua concertului a fost inexistentă. Timpul ei curgea numai și numai pentru a mă aduce mai aproape de ora opt seara. La opt fără cinci eram în sală. Îmi găsisem locul cu o stângăcie ciudată. A fost singura oară în viața mea când am simțit nevoia, într-o sală de spectacole, să fiu ajutat de o plasatoare. Mă uitam la ceas din treizeci în treizeci de secunde; treceau al naibii de greu… După opt fix, fiecare secundă se transforma într-un semn de întrebare:
– Și eu ce fac acum, mă întreba.
– Aștepți, ca și mine, ridicam eu din umeri.
Și secunda se ridica dezordonat ca un balon ce se dezumflă, pierzându-se în murmurul golit de sens al celorlalte ce se înghesuiau agitate pe tavan.

Priveam contrabasul, pianul și tobele așteptând cuminți pe scena goală, chinuindu-mă în zadar să le aud povestea ce urmau să mi-o spună. Cu emoția suită în gât, scot cartea pe care o cărasem cu mine și încerc o diversiune, citind câteva rânduri ca să nu mă mai gândesc. Și totul în lume s-a terminat când aplauzele m-au smuls din așteptarea aia mutilată la opt și-un sfert. Atunci am dispărut, luat de torentul compozițiilor interpretate de trioul lui Avishai Cohen. Dus de puștiul Ofri Nehemya mai ales atunci când șoptea la tobe, ținându-mă minute întregi pe vârfuri, înfiorat, așa cum te ține pe vârfuri sărutul în ureche al iubitei. Dus de Nitay Hershkovits, prin trilurile lui la pian care-mi picurau stropi de bucurie în suflet. Dus de Avishai Cohen care înnobila totul, cântând nu numai la contrabas sau cu vocea lui gravă, ci și la corpul meu întreg.

Ce e ritmul dacă nu un salahor al sunetelor? Le cară cu cârca și ți le varsă în suflet spre încântarea ta. Dar de la trioul lui Avishai Cohen am învățat că, atunci când e cu simbrie la jazz-iști, salahorul ăsta are ceva în plus. Un soi de ghidușie aparte. Din când în când mai aruncă pe jos cu unele dintre sunete și astea fac ca nebunele, ca niște tuburi de orgă sărind pe podeaua unei biserici. Dar, spre deosebire de Spuma zilelor a lui Boris Vian, unde orice disonanță se termină în moarte și la gunoi cu ea, aici, la Sala Radio, disonanța dădea într-una naștere unei vieți noi, unei noi tulpini desprinse din trunchi care înflorește și încarcă de sens acea aparentă schilodeală a trecutului. Și odată acel ritm regăsit, după o căutare încăpățânată, nu te puteai abține să nu-l sărbătorești, explodând ca un pom ce înflorește primăvara.

Și când, după două ore, la al treilea și ultim bis au cântat Remembering m-am prăbușit în mine, fără nimic de ce să mă pot agăța. O cădere hipnotică în uitare, o îmbăiere în frumos și echilibru, din care m-am trezit în lacrimi. Un final perfect ce a închis cercul și m-a readus în lume, mai curat, cu un suflet ușurat și abia atunci fericit.

Asta a fost pentru mine concertul lui Avishai Cohen, de la care am plecat convins pentru totdeauna că trebuie să iubesc jazz-ul.

O întrebare se ridică în mintea-mi: oare ravagiile pe care le poate face în noi un act artistic sunt invers proporționale cu cantitatea de frumusețe pe care o păstrăm în jurul nostru?


Avishai Cohen

Am aflat întâmplător despre Avishai Cohen.  Am ascultat Nu Nu pe Facebook la cineva care spunea că pe 25 aprilie avem concert la Sala Radio. Imediat după ce s-a terminat melodia am simțit că trebuie să merg și mi-am cumpărat biletul.  Am răspuns unui impuls, așa e,  dar pe măsură ce timpul trecea, așteptarea concertului îmi inducea o emoție subtilă venită parcă de nicăieri. Descoperind Remembering, plonjam în ea de cel puțin zece ori pe zi și, astfel, acea așteptare a început să doară.

Ziua concertului a fost inexistentă. Timpul ei curgea numai și numai pentru a mă aduce mai aproape de ora opt seara. La opt fără cinci eram în sală. Îmi găsisem locul cu o stângăcie ciudată. A fost singura oară în viața mea când am simțit nevoia, într-o sală de spectacole, să fiu ajutat de o plasatoare. Mă uitam la ceas din treizeci în treizeci de secunde; treceau al naibii de greu… După opt fix, fiecare secundă se transforma într-un semn de întrebare:
– Și eu ce fac acum, mă întreba.
– Aștepți, ca și mine, ridicam eu din umeri.
Și secunda se ridica dezordonat ca un balon ce se dezumflă, pierzându-se în murmurul golit de sens al celorlalte ce se înghesuiau agitate pe tavan.

Priveam contrabasul, pianul și tobele așteptând cuminți pe scena goală, chinuindu-mă în zadar să le aud povestea ce urmau să mi-o spună. Cu emoția suită în gât, scot cartea pe care o cărasem cu mine și încerc o diversiune, citind câteva rânduri ca să nu mă mai gândesc. Și totul în lume s-a terminat când aplauzele m-au smuls din așteptarea aia mutilată la opt și-un sfert. Atunci am dispărut, luat de torentul compozițiilor interpretate de trioul lui Avishai Cohen. Dus de puștiul Ofri Nehemya mai ales atunci când șoptea la tobe, ținându-mă minute întregi pe vârfuri, înfiorat, așa cum te ține pe vârfuri sărutul în ureche al iubitei. Dus de Nitay Hershkovits, prin trilurile lui la pian care-mi picurau stropi de bucurie în suflet. Dus de Avishai Cohen care înnobila totul, cântând nu numai la contrabas sau cu vocea lui gravă, ci și la corpul meu întreg.

Ce e ritmul dacă nu un salahor al sunetelor? Le cară cu cârca și ți le varsă în suflet spre încântarea ta. Dar de la trioul lui Avishai Cohen am învățat că, atunci când e cu simbrie la jazz-iști, salahorul ăsta are ceva în plus. Un soi de ghidușie aparte. Din când în când mai aruncă pe jos cu unele dintre sunete și astea fac ca nebunele, ca niște tuburi de orgă sărind pe podeaua unei biserici. Dar, spre deosebire de Spuma zilelor a lui Boris Vian, unde orice disonanță se termină în moarte și la gunoi cu ea, aici, la Sala Radio, disonanța dădea într-una naștere unei vieți noi, unei noi tulpini desprinse din trunchi care înflorește și încarcă de sens acea aparentă schilodeală a trecutului. Și odată acel ritm regăsit, după o căutare încăpățânată, nu te puteai abține să nu-l sărbătorești, explodând ca un pom ce înflorește primăvara.

Și când, după două ore, la al treilea și ultim bis au cântat Remembering m-am prăbușit în mine, fără nimic de ce să mă pot agăța. O cădere hipnotică în uitare, o îmbăiere în frumos și echilibru, din care m-am trezit în lacrimi. Un final perfect ce a închis cercul și m-a readus în lume, mai curat, cu un suflet ușurat și abia atunci fericit.

Asta a fost pentru mine concertul lui Avishai Cohen, de la care am plecat convins pentru totdeauna că trebuie să iubesc jazz-ul.

O întrebare se ridică în mintea-mi: oare ravagiile pe care le poate face în noi un act artistic sunt invers proporționale cu cantitatea de frumusețe pe care o păstrăm în jurul nostru?