Tag Archives: Bucuresti

Avishai Cohen

Am aflat întâmplător despre Avishai Cohen.  Am ascultat Nu Nu pe Facebook la cineva care spunea că pe 25 aprilie avem concert la Sala Radio. Imediat după ce s-a terminat melodia am simțit că trebuie să merg și mi-am cumpărat biletul.  Am răspuns unui impuls, așa e,  dar pe măsură ce timpul trecea, așteptarea concertului îmi inducea o emoție subtilă venită parcă de nicăieri. Descoperind Remembering, plonjam în ea de cel puțin zece ori pe zi și, astfel, acea așteptare a început să doară.

Ziua concertului a fost inexistentă. Timpul ei curgea numai și numai pentru a mă aduce mai aproape de ora opt seara. La opt fără cinci eram în sală. Îmi găsisem locul cu o stângăcie ciudată. A fost singura oară în viața mea când am simțit nevoia, într-o sală de spectacole, să fiu ajutat de o plasatoare. Mă uitam la ceas din treizeci în treizeci de secunde; treceau al naibii de greu… După opt fix, fiecare secundă se transforma într-un semn de întrebare:
– Și eu ce fac acum, mă întreba.
– Aștepți, ca și mine, ridicam eu din umeri.
Și secunda se ridica dezordonat ca un balon ce se dezumflă, pierzându-se în murmurul golit de sens al celorlalte ce se înghesuiau agitate pe tavan.

Priveam contrabasul, pianul și tobele așteptând cuminți pe scena goală, chinuindu-mă în zadar să le aud povestea ce urmau să mi-o spună. Cu emoția suită în gât, scot cartea pe care o cărasem cu mine și încerc o diversiune, citind câteva rânduri ca să nu mă mai gândesc. Și totul în lume s-a terminat când aplauzele m-au smuls din așteptarea aia mutilată la opt și-un sfert. Atunci am dispărut, luat de torentul compozițiilor interpretate de trioul lui Avishai Cohen. Dus de puștiul Ofri Nehemya mai ales atunci când șoptea la tobe, ținându-mă minute întregi pe vârfuri, înfiorat, așa cum te ține pe vârfuri sărutul în ureche al iubitei. Dus de Nitay Hershkovits, prin trilurile lui la pian care-mi picurau stropi de bucurie în suflet. Dus de Avishai Cohen care înnobila totul, cântând nu numai la contrabas sau cu vocea lui gravă, ci și la corpul meu întreg.

Ce e ritmul dacă nu un salahor al sunetelor? Le cară cu cârca și ți le varsă în suflet spre încântarea ta. Dar de la trioul lui Avishai Cohen am învățat că, atunci când e cu simbrie la jazz-iști, salahorul ăsta are ceva în plus. Un soi de ghidușie aparte. Din când în când mai aruncă pe jos cu unele dintre sunete și astea fac ca nebunele, ca niște tuburi de orgă sărind pe podeaua unei biserici. Dar, spre deosebire de Spuma zilelor a lui Boris Vian, unde orice disonanță se termină în moarte și la gunoi cu ea, aici, la Sala Radio, disonanța dădea într-una naștere unei vieți noi, unei noi tulpini desprinse din trunchi care înflorește și încarcă de sens acea aparentă schilodeală a trecutului. Și odată acel ritm regăsit, după o căutare încăpățânată, nu te puteai abține să nu-l sărbătorești, explodând ca un pom ce înflorește primăvara.

Și când, după două ore, la al treilea și ultim bis au cântat Remembering m-am prăbușit în mine, fără nimic de ce să mă pot agăța. O cădere hipnotică în uitare, o îmbăiere în frumos și echilibru, din care m-am trezit în lacrimi. Un final perfect ce a închis cercul și m-a readus în lume, mai curat, cu un suflet ușurat și abia atunci fericit.

Asta a fost pentru mine concertul lui Avishai Cohen, de la care am plecat convins pentru totdeauna că trebuie să iubesc jazz-ul.

O întrebare se ridică în mintea-mi: oare ravagiile pe care le poate face în noi un act artistic sunt invers proporționale cu cantitatea de frumusețe pe care o păstrăm în jurul nostru?

Anunțuri

Avishai Cohen

Am aflat întâmplător despre Avishai Cohen.  Am ascultat Nu Nu pe Facebook la cineva care spunea că pe 25 aprilie avem concert la Sala Radio. Imediat după ce s-a terminat melodia am simțit că trebuie să merg și mi-am cumpărat biletul.  Am răspuns unui impuls, așa e,  dar pe măsură ce timpul trecea, așteptarea concertului îmi inducea o emoție subtilă venită parcă de nicăieri. Descoperind Remembering, plonjam în ea de cel puțin zece ori pe zi și, astfel, acea așteptare a început să doară.

Ziua concertului a fost inexistentă. Timpul ei curgea numai și numai pentru a mă aduce mai aproape de ora opt seara. La opt fără cinci eram în sală. Îmi găsisem locul cu o stângăcie ciudată. A fost singura oară în viața mea când am simțit nevoia, într-o sală de spectacole, să fiu ajutat de o plasatoare. Mă uitam la ceas din treizeci în treizeci de secunde; treceau al naibii de greu… După opt fix, fiecare secundă se transforma într-un semn de întrebare:
– Și eu ce fac acum, mă întreba.
– Aștepți, ca și mine, ridicam eu din umeri.
Și secunda se ridica dezordonat ca un balon ce se dezumflă, pierzându-se în murmurul golit de sens al celorlalte ce se înghesuiau agitate pe tavan.

Priveam contrabasul, pianul și tobele așteptând cuminți pe scena goală, chinuindu-mă în zadar să le aud povestea ce urmau să mi-o spună. Cu emoția suită în gât, scot cartea pe care o cărasem cu mine și încerc o diversiune, citind câteva rânduri ca să nu mă mai gândesc. Și totul în lume s-a terminat când aplauzele m-au smuls din așteptarea aia mutilată la opt și-un sfert. Atunci am dispărut, luat de torentul compozițiilor interpretate de trioul lui Avishai Cohen. Dus de puștiul Ofri Nehemya mai ales atunci când șoptea la tobe, ținându-mă minute întregi pe vârfuri, înfiorat, așa cum te ține pe vârfuri sărutul în ureche al iubitei. Dus de Nitay Hershkovits, prin trilurile lui la pian care-mi picurau stropi de bucurie în suflet. Dus de Avishai Cohen care înnobila totul, cântând nu numai la contrabas sau cu vocea lui gravă, ci și la corpul meu întreg.

Ce e ritmul dacă nu un salahor al sunetelor? Le cară cu cârca și ți le varsă în suflet spre încântarea ta. Dar de la trioul lui Avishai Cohen am învățat că, atunci când e cu simbrie la jazz-iști, salahorul ăsta are ceva în plus. Un soi de ghidușie aparte. Din când în când mai aruncă pe jos cu unele dintre sunete și astea fac ca nebunele, ca niște tuburi de orgă sărind pe podeaua unei biserici. Dar, spre deosebire de Spuma zilelor a lui Boris Vian, unde orice disonanță se termină în moarte și la gunoi cu ea, aici, la Sala Radio, disonanța dădea într-una naștere unei vieți noi, unei noi tulpini desprinse din trunchi care înflorește și încarcă de sens acea aparentă schilodeală a trecutului. Și odată acel ritm regăsit, după o căutare încăpățânată, nu te puteai abține să nu-l sărbătorești, explodând ca un pom ce înflorește primăvara.

Și când, după două ore, la al treilea și ultim bis au cântat Remembering m-am prăbușit în mine, fără nimic de ce să mă pot agăța. O cădere hipnotică în uitare, o îmbăiere în frumos și echilibru, din care m-am trezit în lacrimi. Un final perfect ce a închis cercul și m-a readus în lume, mai curat, cu un suflet ușurat și abia atunci fericit.

Asta a fost pentru mine concertul lui Avishai Cohen, de la care am plecat convins pentru totdeauna că trebuie să iubesc jazz-ul.

O întrebare se ridică în mintea-mi: oare ravagiile pe care le poate face în noi un act artistic sunt invers proporționale cu cantitatea de frumusețe pe care o păstrăm în jurul nostru?


Lux in fiole de 15 minute

Imi plac perioadele de vacanta. Ma refer la intreaga perioada ce se intinde de la 15 iunie pana la 15 septembrie. Imi place sa imi iau vacanta la inceputul acestor perioade, pana cel tarziu 15 iulie, dar nu e o regula. Nu stiu din ce cauza, vacantele in sine nu au asupra mea efectul pe care il intuiesc ca il are asupra altora (daca e sa ma iau dupa declaratiile lor despre cat de relaxati si cu bateriile incarcate se simt dupa o saptamana de soare si multa bere). E un alt aspect care ma face sa astept perioada de vacanta cu bucurie: traficul din Bucuresti! Citește în continuare


Idioti si ecrane – partea a II-a

Aseara am trecut pe la ecranul de la rascrucea dintre Eminescu si Mosilor. Si am facut niste poze cu telefonul mobil ca sa imi exemplific post-ul Acum pe ecrane: idiotii:

1. Trecerea de pietoni de peste Mihai Eminescu: niciun bec. Observati cum tocmai trecerea e in bezna…

eminescu-dacia-1.jpg Citește în continuare


Acum pe ecrane: idiotii

Ni se spune ca nu trebuie sa vorbim la telefon in timp ce conducem pentru ca atentia ne este distrasa de la trafic si e posibil sa provocam accidente. Daca nu avem hands-free sau bluetooth primim amenda si/sau ni se iau niste puncte. Nu stiu exact dar nu detaliul asta e important ci faptul ca normele de conduita preventiva spun ca e bine sa nu existe nimic care sa ne afecteze atentia. Eu incerc pe cat posibil sa inteleg si sa aplic ce mi se pare mie ca ar fi norme de conduita preventiva. Folosesc hands-free/bluetooth chiar daca prietenii ma ironizeaza („Baaaa, ce sofer esti tu ba, daca ai nevoie de firele alea in ureche ca sa poti sa conduci? Esti slab, baaaa!!”), sunt un pic mai atent cand il vad pe unu’ ca fuge pe trotuar ca poate vrea sa traverseze brusc… chestii de-astea. Cred ca toata lumea are in instinct lucrurile astea din momentul in care a inteles care este posibilul risc ce poate aparea in anumite situatii.  Citește în continuare


Tara lui „daca totul merge bine”

Gheorghe Udriste, directorul Directiei Generale de Infrastructura si de Servicii Publice din cadrul Primariei Municipiului Bucuresti, a declarat cu ocazia lansarii „Strategiei de parcari din Capitala”:

„Daca totul merge bine, ne asteptam ca anul acesta sa inceapa lucrarile la cele doua parcaje…” (Gara de Nord si Universitatii n.a.)

Nu stiu daca ati observat ca asa suna commitment-ul in Romania: daca totul merge bine, daca nu intervine ceva… Citește în continuare


Umor de politist – propunere

Auzeam la stiri ca din cauza ca nu exista locuri de parcare in Bucuresti decat pentru una din trei masini inmatriculate, 700.000 de masini ar fi parcate neregulamentar in fiecare zi. Nu comentez numarul in sine; e si un pic de licenta jurnalistica pe-acolo. 

Ma gandesc ca vreun sef de la Politie poate sa aiba o dispozitie ghidusa intr-o zi si sa ordone ca in loc sa fie taiate amenzi sa li se ridice stergatoarele de parbriz soferilor parcati neregulamentar.

Cred ca ar fi mai eficient.


Borduri

Stiu, s-a scris o gramada pe tema bordurilor in Bucuresti. Dar nu ma astept sa fiu inovator in blogul meu. Asa ca o sa va povestesc si eu povestea mea despre borduri.

Cred ca stiti cum s-au facut blocurile intre 85-92. Unele s-au terminat inainte de ’89, unele care erau aproape de finalizare, s-au terminat pana prin ’91-92, unele de-abia incepute au ramas in paragina si cele care erau doar pe plansa proiectantului nici nu s-au inceput. Citește în continuare