Acum, când sufletu-mi e la andropauză, când șoaptele lui nu mai sunt altceva decât un fâșâit continuu, tern, m-a apucat și pe mine să îmi schimb reprezentarea. Nu mă întreba de ce, pentru că nu știu să răspund. Din vanitatea care m-a împins și prin 2008 la a începe un blog? Din considerente de consum, dacă există noțiunea de consum al domeniilor web? Nici măcar nu sper la un nou început, sentimentul cel mai pregnant fiind că mutarea asta reprezintă însă începutul sfârșitului. Ca și cum i-am cumpărat un loc de veci blogului și pun peste el o piatră de mormânt pe care scrie http://www.toatecelerele.ro.

Totuși…
Vă aștept pe noul site. O să-l dezvolt, o să-l reorganizez. Sper să reușesc să îmbunătățesc secțiunea Împrumuturi. Sper să reîncep să citesc. Și poate mă-nșel, o să crească, și peste ani o să râdem împreună de pesimismul meu de azi.

Am acasă un balcon strâmt și foarte nepractic. Eu, cu lipsa de imaginație, pe care mi-o asum, am mers pe mâna moartă și m-am complăcut cu ideea că trebuie să-l folosesc la adunat lucruri. Am ascuns tot felul de chestii incredibile acolo, de nu știu de pe unde. Scaune, ambalaje de carton, găleți, ferestre, bicicleta, o navetă de bere și dracu’ mai știe ce. Mai am puțin și nu mai pot intra pe balconul ăla al meu. Mi-am tot spus că o să răscolesc, să văd ce monstru am crescut eu din lucrurile pe care le-am ascuns eu pe-acolo. În schimb am adunat și mai multe. Când au început să-mi stea în drum, am început să le arunc peste morman. Mai cad unele lucruri până la bază, iau o lopată și le arunc înapoi înspre vârf sau peste. Gândul meu e: poate oi avea vreodată nevoie! Singura condiție ar fi, însă, să mă întorc vreodată acolo. Dar nu m-am întors niciodată. Mi-am tot zis că nu am avut timp. Am fost prins în vârtejul pe care noi îl numim viață. Și balconul atârnă în afara vârtejului, ca un apendice inflamat care a adunat toate nimicurile vieții, așteptându-mă să explodeze dintr-un moment în altul. Dar e comod să stau în ochiul tornadei, să mă uit în jurul meu lăsându-mă bombardat de imagini, de clipe, de strângeri de mână, petreceri și concerte, de călătorii cu metroul sau de blocaje în trafic. Tornada aia mă apără de rușinea acelui balcon, îmi acoperă imaginea lui așteptândă afară. Nu știu de ce îmi e rușine, dar îmi e. La un moment dat mi-am zis să acopăr mormanul ăla cu o folie de plastic ca să apăr cică agoniseala mea de soare, de ploaie… Praful s-a așezat implacabil peste folie, de sub ea se insinuează un miros de putreziciune. Dar, de fapt, le-am acoperit ca să le uit. Să nu le mai văd. Sau… să nu le vadă nimeni altcineva. Citește în continuare

Construiești amintiri cu forța. Nu îți mai întrebi sufletul dacă mai primește, îl îndopi cu amintiri contrafăcute. „Lasă că mai târziu îmi vei mulțumi!” îi spui. De fapt el nu mai poate duce, e ca o gâscă îmuibată pentru ficat. Nimic din ceea ce vezi nu mai are vreun sens. Spiritul îți e desprins de trup. L-ai biciuit și alungat undeva, pe cealaltă parte a străzii. Nu mai trăieșt în prezent, ci  în afara timpului, pentru un viitor vag despre care nu știi când îi va veni rândul să fie petrecut. Te gândești că acumulezi, doar că spiritul îți e ca o găleată cu fundul spart și tu continui să torni relicve în tine, neștiuitor. Umbli pe străzi fără vlagă, dar împingându-ți limitele până dincolo de suportabil. Te târăști între două locuri, fără alt gând decât cel al senzației minunate pe care ți-o va da amintirea acelui loc. Nu îl absorbi activ, te gândești că o rămâne ceva din el sau din aceasta alunecare pe lângă pereți, prin piețe, printre relicve, printre tablouri.

Ajungi acasă și le aranjezi frumos, în dulapul cu amintiri, alături de celelalte. La un moment dat te gândești că le poți scoate de la naftalină. Dar nu descoperi fluturele minunat colorat la care sperai, ci doar o carcasă goală, o teacă părăsită de molie, care se tranformă în praf la cea mai mică atingere. Rămâi doar cu amintirea, din păcate deja difuză, a extenuării.

Și aici începe mascarada: construiești o amintire, folosind cuvintele corecte ce se folosesc în astfel de situații, dar nu îți aparține nimic. Speri să nu te întrebe nimeni prea multe. Speri să nu fie nimeni îndeajuns de încăpățânat încât să insiste cu întrebarea de care îți e cel mai teamă: „Dar ce ai simțit, de fapt?”.

Până când nu mai reziști și strigi: „M-a luat valul! Ce vrei de la mine?”

Tocmai m-am intors de la Pina. Mai rar am trait o asemenea emotie ca asta traita acum. Filmul asta este absolut magnific. Cand te hotarasti sa te duci la el (si iti recomand sa o faci), du-te constient ca sufletul iti va fi golit si-ti va fi umplut cu ce vrea Pina sa ti-l umple.

Sufletul imi e epuizat si acum se odihneste intr-o lene dulce. Dansul asta vazut pe ecran mi-a patruns in cele mai adanci cotloane, parca mi-a rescris intreaga perceptie asupra vietii si a lumii. Muzica hipnotica te tine in scaun si te leaga de el incat nu mai vrei sa te ridici, nu mai vrei sa pleci. Nu cred ca am vazut vreun film la care oamenii sa nu se ridice in timp ce pe ecran apar creditele. Toti stateam de parca am fi vrut sa mai primim ceva. Nu ne saturasem… sau poate nu vroiam sa ne intoarcem in vietile noastre…

Mi-a ramas in minte o vorba de-a Pinei: „Trebuie sa cauti mereu, chiar fara sa stii ce cauti sau fara sa stii daca esti in directia buna” (citat aproximativ)

Mergi la Pina…

Am vazut aseara la MegaStar pe una care ii transmitea mamei sale „un sincer La Multi Ani!”.

Ma intreb cum ar suna un ipocrit La Multi Ani!