Taxonomie

Am acasă un balcon strâmt și foarte nepractic. Eu, cu lipsa de imaginație, pe care mi-o asum, am mers pe mâna moartă și m-am complăcut cu ideea că trebuie să-l folosesc la adunat lucruri. Am ascuns tot felul de chestii incredibile acolo, de nu știu de pe unde. Scaune, ambalaje de carton, găleți, ferestre, bicicleta, o navetă de bere și dracu’ mai știe ce. Mai am puțin și nu mai pot intra pe balconul ăla al meu. Mi-am tot spus că o să răscolesc, să văd ce monstru am crescut eu din lucrurile pe care le-am ascuns eu pe-acolo. În schimb am adunat și mai multe. Când au început să-mi stea în drum, am început să le arunc peste morman. Mai cad unele lucruri până la bază, iau o lopată și le arunc înapoi înspre vârf sau peste. Gândul meu e: poate oi avea vreodată nevoie! Singura condiție ar fi, însă, să mă întorc vreodată acolo. Dar nu m-am întors niciodată. Mi-am tot zis că nu am avut timp. Am fost prins în vârtejul pe care noi îl numim viață. Și balconul atârnă în afara vârtejului, ca un apendice inflamat care a adunat toate nimicurile vieții, așteptându-mă să explodeze dintr-un moment în altul. Dar e comod să stau în ochiul tornadei, să mă uit în jurul meu lăsându-mă bombardat de imagini, de clipe, de strângeri de mână, petreceri și concerte, de călătorii cu metroul sau de blocaje în trafic. Tornada aia mă apără de rușinea acelui balcon, îmi acoperă imaginea lui așteptândă afară. Nu știu de ce îmi e rușine, dar îmi e. La un moment dat mi-am zis să acopăr mormanul ăla cu o folie de plastic ca să apăr cică agoniseala mea de soare, de ploaie… Praful s-a așezat implacabil peste folie, de sub ea se insinuează un miros de putreziciune. Dar, de fapt, le-am acoperit ca să le uit. Să nu le mai văd. Sau… să nu le vadă nimeni altcineva.

La un moment dat m-am smuls din vârtejul ăla, și din afara lui, timpul curge altfel. Înăuntru, timpul era circular, mă înconjura, vuia în jurul meu, asurzitor. Acum curge liniar și curăță. Degresantul universal, ăsta e meta-timpul care descoperă eul. Important e să plonjez în albia lui și să-l las cu răbdare să acționeze. Asta e ceea ce e de înțeles: timpul vindecă, prin revelație. Timpul liniar e cel adevărat. Timpul în care mă pot scufunda, lăsându-mă ciupit de bacteriile lui sanitare care să mă curețe de mâzga cu care ce m-a acoperit timpul mizer din tornadă. Pentru asta trebuie să ies în afara lumii, pentru un interval FINIT așa cum propune John Cage în al lui 4’33”, pentru a putea fi redat ei curat. În 4’33” John Cage îmi propune o pauză, una în care pentru un interval de timp finit să mă ascult activ. Să las timpul să-și facă treaba, să-i simt ciupiturile lui sanitizante. Să curețe impuritățile și să i le dau lui să le arunce la groapa de gunoi, lăsând în urmă agoniseala, așa cum e ea cu adevărat. Cu fiecare obiect dezgolit de strălucirea lui contextuală, efemeră. Nu mi-ar mai rămâne, în teorie, altceva decât să le arunc pe cele care și-au pierdut strălucirea cu care le-am împopoțonat eu atunci când le-am aruncat peste morman. Acum trebuie să învăț cum să aleg. Trebuie să învăț să mă descotorosesc de balast și să păstrez numai perlele.

Când mi-am imaginat asta, petreceam acest meta-timp cu mine însumi. Îmi ascultam și nu îmi înțelegeam sufletul. Am tendința de a-l hrăni cu ceva anume pentru ca asta consider eu că vrea el la acel moment. Sunt prins în capcana asta al freamătului hrănirii. Pentru că așa am fost învățat până acum să interpretez această cursa contra cronometru. Doar că el nu vrea hrană. Sau cel puțin nu așa cum i-o administrez eu.

Sufletul vrea, în primul rând, liniște. Și hrană doar atât cât să supraviețuiască, cât să se bucure de liniște. Trebuie să învăț asta înainte de a mă trezi cu un suflet obez. Abia apoi, când totul e la locul lui, când sufletul îmi va fi zvelt, voi putea fi redat vieții.

E o cursă contra cronometru. Dar iată-mă prins într-un alt vârtej….

Anunțuri

2 responses to “Taxonomie

  • Mihaela

    Hmm, domnul Suflet asta al tau e cam mofturos, nu prea mai accepta hrana de tip fast-food pe care i-o administrezi in mod constant si insistent si a-nceput se pare nu neaparat sa se-ngrase cat mai degraba sa i se-aplece. E sufocat precum balconul cu pricina. Se impune de urgenta o curatenie generala in mintea zbuciumata a posesorului si cand acolo va fi totul limpede iar cultivarea hedonismului cu orice pret nu va mai fi un ‘daily must’ poate ca sarmanul sufletel isi va face si el mai clar auzite adevaratele dorinte (din intelepciunea unei psihoterapeute amatoare :D).

    PS Scuze daca am scris tampenii, e posibil sa nu fi inteles exact ce-ai vrut sa spui….

    • scorillo

      :) Textul ăsta nu e numai despre/pentru mine. E pentru oricine. Deci, dacă e înțeles exact sau nu… asta e mult mai puțin important. Dar oricum, nu ai scris tâmpenii! :)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s























































































































%d blogeri au apreciat asta: