Tăcere – Shusaku Endo

Mi-e greu să judec romanul asta având în vedere că eu sunt ateu. Am să încerc.

Nu ştiam nimic despre încercările Bisericii Catolice de a pătrunde în Japonia şi am fost surprins că aşa ceva s-a întâmplat. Pot spune că nu am fost deloc încântat de această descoperire. Nu aveam eu o părere prea bună despre Biserică până acum, romanul asta nu m-a ajutat deloc să îmi schimb cumva părerea în bine. Aflând că au existat misiuni de creştinizare ale Japoniei am avut încă o dată revelaţia că globalismul a apărut mult înainte de epoca noastră. Ce e trist, din punctul meu de vedere,  în cazul ăsta, este că în acest demers sunt două poveşti: una a sărmanilor călugări/preoţi care au facut lucrul ăsta crezând cu adevarat în legitimitatea acestei intreprinderi şi cea a Bisericii însăşi, cu un scop mai subtil, care doreşte astfel lărgirea sferei ei de influenţă şi implicit a bogăţiei. Penibil este şi că erau două tabere: catolicii şi protestanţii, care se denigrau reciproc.

Tăcere este scris curat, fără artificii, fără exprimări pretenţioase. Pe întreg parcusul romanului descoperi chinurile parintelui portughez Rodriguez  în încercarea lui de a propovădui creştinismul catolic în Japonia în plină perioadă de persecutări ale creştinilor de către mai-marii locali. Urmăreşti cum credinţa îi este pusă la încercare, cum legitimitatea demersului lui este zdruncinată şi subrezită de el însuşi în dialogul lui interior. Visând la martiriu, îşi vede chinul ca fiind similar cu cel al lui Iisus, Iisus care de-a lungul cărţii este prezentat ca „acel barbat”. Această lipsă de nume a lui Iisus în roman nu este întâmplatoare: simbolizează deformarea în Japonia a creştinismului asa cum era el cunoscut in Europa. Dumnezeul creştin devine în Japonia doar o carcasă fără substanţa aceea cu care misionarii au plecat la drum.

Încă mă gândesc dacă Rodriguez a pierdut lupta… la ora asta consider ca nu. Este totuşi important că, într-un final, el s-a împăcat cu credinţa lui interioară, fiind nevoit să o ignore pe cea insuflată de Biserică, fiind nevoit să ignore Biserica în sine. Şi astfel l-a descoperit pe Dumnezeu acolo unde probabil că trebuie să îl găsim cu toţii: în el insuşi, în viaţa lui proprie care povesteşte despre Dumnezeu. Dumnezeul lui, diferit de cel al Bisericii.

Tăcere mi-a lăsat o stare de spirit destul de negativă… nu imi dau seama cu adevărat dacă romanul mi-a plăcut sau nu. Cred că din cauzafaptului că sunt ateu aş putea spune mai degrabă că nu. Nu am putut intelege în totalitate motivaţia misionarilor si poate de aceea simt că nu am rezonat cu povestea. M-am regăsit oarecum în zbuciumul interior al părintelui Rodriguez în timp ce se simţea părăsit şi măcinat de întrebări fără răspuns. Totusi, zbuciumul lui Rodriguez nu e zbuciumul unui ateu ca mine, deci revin la ideea de la inceput… nu cred că sunt eu potrivit să vorbesc despre romanul ăsta.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s























































































































%d blogeri au apreciat asta: