Category Archives: Americana

Henry Miller

„Eu sînt germenele unei noi nebunii, o ciudățenie înveșmântată într-un limbaj neinteligibil, un sughiț de plâns înfipt ca o așchie în măduva sufletului.” – Henry Miller, Tropicul Capricornului. Citește în continuare


Zbor deasupra unui cuib de cuci – Ken Kessey

Zbor deasupra unui cuib de cuci, Ken KesseyAm citit Zbor deasupra unui cuib de cuib acum ceva timp, dar nu am reușit să scriu nimic despre el. Nici nu mi-a plăcut, nici nu mi-a displăcut îndeajuns de mult, într-atât cât să se cristalizeze ceva in mintea mea. Am spus-o deja de câteva ori că nu sunt impresionat de literatura americană (atâta cât am citit, adică foarte putin, totuși) pentru că o găsesc pragmatică. Nu am găsit în literatura americană, până acum, acea emoție, acea atenție la hrănirea sufletului pe care o găsesc în alte literaturi. Literatura americană e mai brutală parcă, mai axată pe poveste, pe atmosfera exterioară decât pe cea interioară. E doar o părere surprinsă într-un moment exact de timp, rog fanii literaturii americane să nu arunce cu piatra.

Despre Zbor deasupra unui cuib de cuci de cele mai multe ori vei citi că e vorba despre revolta împotriva unui mediu concentraționar, metaforizat intr-un spital de nebuni condus cu mână de fier de angelico-malefica soră Ratchett, sora șefă. Mda, clar, poți interpreta așa, dar interpretarea asta ar fi destul de simplistă și, nu în ultimul rând, convenabilă.

Probabil că ai simțit și tu că „problema” cu romanele în care Eroul se luptă cu Răul este că tot cititorul se forțează să se identifice cu personajul cel bun. Cititorul se simte cel mai corect, cel mai vertical, cel mai consecvent om. Dacă ar fi el în situația aia, și el ar face la fel. Ne dorim atât de mult să fim exact opusul lui Miss Ratchett încât ajungem să credem că chiar suntem. Zbor deasupra unui cuib de cuci m-a pus fața în față cu o imagine pe care mizantropismul meu post-Paler o apreciază foarte: în noi e mai mult din sora Ratchett decât din McMurphy.  Citește în continuare


Catch-22 – Joseph Heller

Catch-22, Joseph HellerCatch-22  este un roman care a trebuit să fie citit până aproape de final pentru a ajunge să îmi placă. M-am chinuit mult cu Catch-22, cu toate poveştile lui aparent disparate si care frizau absurdul ca să ajung pe final să îmi placă mult. De foarte multe ori am vrut să îl las baltă, sătul de absurdul glumelor, însă pe final m-a cucerit. Rămân la părerea că unele glume erau slabe sau de un absurd de genul celui despre care am vorbit şi în articolul despre Ancheta lui Philippe Claudel, dar finalul mă face să apreciez romanul în integralitatea lui ca fiind un roman bun. Dacă în prima parte Joseph Heller îţi serveşte un umor voit uşurel pe alocuri cu care se străduieşte să îţi distragă atenţia, în ultimele aproximativ două sute de pagini, Heller îţi arată de fapt despre ce e vorba: drama umană prinsă în absurdul războiului. Citește în continuare


Middlesex – Jeffrey Eugenides

O sa fie foarte ciudat sa scriu ceea ce am de gand sa scriu despre Middlesex avand in vedere laudele nenumarate aduse acestui roman de catre critici  (Premiul Pulitzer 2003) si de catre lumea de pe net. Pentru mine, Middlesex este o farsa. Am fost pacalit de catre Eugenides, am fost indus in eroare. Si acest articol pe care ma pregatesc sa il scriu va incerca sa contina intreaga mea indignare provocata de acest fapt. Ma deranjeaza cand am senzatia ca cineva incearca sa ma traga pe sfoara. Imi sugereaza o poveste despre lupta unui hermafrodit pentru regasirea identitatii si imi povesteste epopeea familiei din 1920 pana in 1974. Citește în continuare


O vară fără de sfârşit – Lee Martin

Dacă ar fi să folosesc un singur epitet pentru romanul O vară fără de sfârşit al lui Lee Martin, acela ar fi „inegal”. Au fost unele pasaje care mi-au plăcut şi unele care m-au plictisit sau mi-au fost indiferente. E un pic frustrant să citeşti ceva, să ai senzaţia ca ai ajuns la miezul poveştii, la adevarata măsură a valorii scriitorului şi că de-aici încolo va fi foarte frumos, dar să aluneci înapoi pe nesimţite în partea în care imaginile nu mai au consistenţă, nu au forţă suficientă pentru a sparge membrana percepţiei tale pentru a o fecunda într-o emoţie. Citește în continuare


Deriva continentelor – Russell Banks

„Deriva continentelor” e un roman pe care l-am citit greu,  şi care se aşează greu. Am început în mai multe feluri (de cel puţin 10 ori) să scriu despre el.

Este un roman despre minciună, invidie, fanfaronadă, ipocrizie, disimulare… Dar mai ales un roman despre incongruenţa dintre aşteptări şi realitate, despre cum visurile pe care le urmezi pot fi alese pur şi simplu prost. Citește în continuare


Indignare – Philip Roth

Indignare e o carte care nu are nicio alta caracteristică decât că poate trece foarte uşor neobservată. Philip Roth a scris-o la 75 de ani (in 2007), personajul lui are 20 de ani şi trăieşte în SUA în timpul războiului din Coreea, razboi care se pare că i-a marcat pe americani prin cruzimea lui şi, post-factum, prin absurdul lui. M-aş fi aşteptat la o abordare deosebită a acelei perioade, aşteptam o altă atitudine de la un scriitor atât de cunoscut cum e Philip Roth, mai ales aflat la venerabila vârsta de 75 de ani. În schimb, am gasit o povestioara cu un mesaj rahitic, parca scrisa de un pusti de 16 ani, fără vână. Citește în continuare


Biblia de neon: viaţa bate tabloidul

Dacă ar fi să ierarhizez toate romanele pe care le-am citit în viaţa mea în funcţie de cât mi-au plăcut, John Kennedy Toole ar fi, în cazul meu, pe locul doi cu „Conjuraţia imbecililor”. Eu ştiam că Toole a avut un singur roman publicat pentru că ştiam că a debutat postum, aşa că atunci cand am văzut numele lui pe Biblia de neon am ridicat mirat din sprâncene gândindu-mă că e vorba de altcineva care s-a folosit de numele lui Toole (aşa cum fiul lui Frank Herbert a continuat saga Dune). Dar citind pe copertă istoria publicării romanului care îl certifica pe Toole ca fiind autorul nu am mai ezitat. Acum însă îmi pare rău că am cumpărat cartea asta. Citește în continuare


Firmin, subteranele noastre

Firmin

În general nu îmi plac romanele în care autorii vorbesc despre chinul creaţiei. Sunt pur şi simplu reticent că dintr-un astfel de subiect poate ieşi ceva interesant.

Aşa am gândit imediat după ce am luat Firmin de pe masa de la Cărtureşti  şi am citit rezumatul de pe copertă:

Firmin este o elegie pe jumătate fantezistă, pe jumătate riguroasă despre plăcerile literaturii, în care îndoielile, temerile şi dorinţele oricărui scriitor îi sunt atribuite unui şobolan cu un intelect hiperdezvoltat…

Şi mi-am zis: Nţţ!!

Da, ştiu că şi ăsta e un subiect, însă eu îl accept greu. Am deschis totuşi romanul la întâmplare şi am nimerit la …:

Locvace până la logoree în mintea mea, eram condamnat la tăcere. […] Toate acele fraze superbe ce-mi zburau prin minte asemeni unor fluturi zburau de fapt într-o colivie din care nu puteau scăpa niciodată.

Atunci am ştiut că Firmin este un roman pe care vreau să îl citesc. Citește în continuare