Henry Miller

„Eu sînt germenele unei noi nebunii, o ciudățenie înveșmântată într-un limbaj neinteligibil, un sughiț de plâns înfipt ca o așchie în măduva sufletului.” – Henry Miller, Tropicul Capricornului.

M-a copleșit, mi-a  transformat toți porii în ferestre larg deschise către lumină, către mizerie, către urât și frumos deopotrivă, în guri prin care pot sorbi zgomotos viața, lumea, întreg universul . Mi-a deschis perspective necunoscute mie asupra mea și a ce mă înconjoară. M-a smuls din viață și m-a aruncat în sus, în afara ei. Și iată-mă un satelit pe orbită, un observator meteorologic.  Mi-a arătat că în artă totul e posibil și, mai ales, că totul e permis.

M-a forțat să realizez că nicio frază de-a mea de pe blogul ăsta nu mai trebuie să înceapă cu „Eu cred că…” sau cu „După părerea mea…”. Mi-a demonstrat că ceea ce gândesc eu în orice moment este Adevărul. Am citit Adevărul lui în Tropicul Cancerului, l-am citit în Tropicul Capricornului. La mine a ajuns Adevărul meu care e total diferit de al lui. Și nici nu trebuie să fie același. Dacă le-aș mai citi o dată aș găsi alt Adevăr. Dacă aș naufragia singur pe o insulă pustie, cu nicio perspectivă de întoarcere, sper ca măcar una din cărțile astea să fie în bagajul meu. Mii, milioane de fețe ale Adevărului mi-ar hrăni spiritul pentru a putea rezista pustietății exterioare.

Văd o picătură de cerneală picurând într-un pahar cu apă. Cerneala străpunge lichidul în forță, ca o săgeată ce despică un trup. Ia forme puternice, halucinante, absurde, sub influența unor forțe explicate de reguli prea complexe pentru ca eu să le pot înțelege. Încetul cu încetul, totul se liniștește, apa din pahar capătă o culoare blândă, plăcută, dar diferită. Până la următoarea picătură care tulbură din nou lichidul… Și cum apa nu mai poate fi incoloră după atâtea picături de cerneală, nici creierul meu nu mai poate fi la fel după ce i-a absorbit imaginile.

El e Henry Miller.