Middlesex – Jeffrey Eugenides

O sa fie foarte ciudat sa scriu ceea ce am de gand sa scriu despre Middlesex avand in vedere laudele nenumarate aduse acestui roman de catre critici  (Premiul Pulitzer 2003) si de catre lumea de pe net. Pentru mine, Middlesex este o farsa. Am fost pacalit de catre Eugenides, am fost indus in eroare. Si acest articol pe care ma pregatesc sa il scriu va incerca sa contina intreaga mea indignare provocata de acest fapt. Ma deranjeaza cand am senzatia ca cineva incearca sa ma traga pe sfoara. Imi sugereaza o poveste despre lupta unui hermafrodit pentru regasirea identitatii si imi povesteste epopeea familiei din 1920 pana in 1974. Totul este povestit de barbatul nascut femeie ajuns la 40 de ani, prin anul 2002. Te astepti ca aceasta lupta identitara sa fie detaliata. In schimb, primesti o fresca, interesanta intr-adevar, a societatii americane si a orasului Detroit in principal (si mai e si un episod San Francisco care se potriveste ca nuca in perete)  intinsa pe trei generatii. Sau mai bine zis pe 2 generatii si jumatate pentru ca partea care ar fi fost cea mai interesanta si anume perioada in care protagonistul/povestitorul va trebui sa accepte noua sa identitate, va trebui sa se transforme cu adevarat si la nivel emotional este acoperita de un con de intuneric. Tocmai partea pe care te astepti sa o gasesti in carte din momentul in care intelegi despre ce pare a fi vorba. De parca Eugenides se pregateste sa mai scrie si Middlesex 2 in care sa povesteasca despre perioada de dupa descoperirea facuta la 14 ani.

Sa pornesc de la titlu care e intr-adevar ales magistral. Hermafrodit… Middlesex… excelent. Pana aflu ca Middlesex e strada pe care povestitorul a locuit. Hermafroditismul povestitorului este atat de subtire reprezentat incat a trebuit ca romanul sa primeasca un  astfel de titlu, cu un carlig ;). Hermafroditismul e prezent aproape exclusiv prin referiri erudite la tot felul de studii facute de-a lungul timpului si intr-un „sejur” intr-un peep-show dintr-un bar din San Francisco. Si atat! Asa cum am spus si mai sus, perioada in care povestitorul se descopera intr-adevar straluceste prin lipsa.

Continui cu primul capitol, cred ca singurul capitol care mi-a placut cu adevarat, pentru ca detaliaza un pic ideea ASTEPTATA. E ceva in acel capitol: descoperi scriitura frumoasa, lina, condimentata cu irionie fina a lui Jeffrey Eugenides si iti este prezentata interesanta scena cu ghicirea sexului copilului: parintii isi doreau fata insa, mama lor care era experta in ghicirea sexului copiilor nenascuti folosind o lingura de argint (nu gresise niciodata pana la acea ora), prognosticheaza baiat. Dar copilul se va naste fetita, punand astfel capat infailibilitatii linguritei de argint.

Dar apoi, incetul cu incetul mascarada iese la suprafata… si odata cu ea dezamagirea si indignarea au acoperit orice eventuala apreciere pozitiva a acestei carti. Felul in care mi-a displacut cartea asta trebuie privit prin prisma faptului ca am gasit altceva decat mi s-a promis. Felul in care motivele literare au fost referite si reiterate in diferite momente ale romanului mi s-a parut lipsit de subtilitate. Lumea spune ca a regasit cultura greceasca in romanul asta. Nu inteleg unde a vazut lumea latura greceasca ca fiind pregnanta. Reprezentarea culturii grecesti este atat de pipernicita incat se poate spune ca nu exista: romanul e o fresca a societatii americane si atat. Pai ma apuc sa citesc despre modelurile de Cadillac scoase de cei de la General Motors in anii 60-70? Treaba e asta? Exagerez voit acest episod cu Cadillac-urile pentru ca am simtit ca pana si evolutia modelelor de Cadillac a primit mai multa atentie decat lupta interioara a regasirii identitatii povestitorului hermafrodit. 

Pe coperta cartii de la Polirom mai si citesc ce spun cei de la San Francisco Cronicle:

O carte socanta, fara precedent – povestea descendentului unor imigranti care isi gaseste in cele din urma dragostea dupa ce toata viata s-a simtit un monstru.

Bai, oameni buni? Noi am citit aceasi carte? Adica daca 300 de pagini, protagonistul foloseste o licenta literara spunand ca memoria lui incepe cu 40 de ani inainte de a se naste tocmai ca sa justifice povestea vietii bunicilor asi sta insemna ca eu chiar am citit povestea lui? Si povestea „dragostei lui gasite in cele din urma” se poate regasi pe vreo 20 de pagini in total, aruncate de-a lungul celor 600 de pagini ale romanului. Si apoi, trebuie sa adaug ca povestitorul se simte monstru doar 50 de pagini. Farsa continua si in afara romanului. Cred ca astia de la SFC si-au dorit si ei la fel ca mine sa fi citit altceva si iata ca au inceput sa creada ca romanul chiar vorbeste despre lucrurile alea.

Recomandarea mea: Jeffrey Eugenides scrie intr-adevar foarte placut. Este un povestitor pur-sange. Doar ca citind Middlesex pot presupune ca mie nu imi plac romanele de tip „family saga”.Pe de alta parte, vad ca lumea e innebunita dupa romanul asta, pentru false motive dupa parerea mea. Deci, daca e sa-l cititi, cititi-l ca pe un roman al unei familii, nu ca pe un roman al unui hermafrodit. Va veti scuti astfel singuri de o dezamagire. Eu acum sunt mult prea dezamagit ca sa spun mai mult. Si mai bine ma opresc aici cu articolul asta…

Anunțuri

14 responses to “Middlesex – Jeffrey Eugenides

  • trifoi

    Mie mi-a placut foarte mult romanul asta si nu m-am simtit deloc inselata. Mi se pare ca tot ce se intampla acolo are legatura cu personajul principal. De la bunicii care l-au „condamnat” la gena cea rea. Pentru ca felul in care s-au purtat bunicii influenteaza felul in care s-au purtat parintii lui/ei cu el, cum a fost crescut, ce fel de persoana a ajuns, indiferent de sex, asa cum eu sunt o suma a bunicilor si parintilor si a parintilor parintilor lor. Iar copilaria in Detroit, cu industria auto, l-a influentat si ea pe Cal, definitoriu, asa cum eu, nascuta la Bucuresti sunt diferita de cineva nascut la Paris sau Detroit…

    Dar mie-mi plac foarte mult, in general, romanele de tip saga de familie :D

  • scorillo

    greseala e a mea ca nu am reusit sa izolez cele doua povesti si ca am ales gresit povestea principala. de-aici dezamagirea mea…

  • divagaţii

    Am citit cartea, mi s-a parut mult prea intinsa. Uneori parea ca autorul s-a pierdut si nu va mai gasi drumul inapoi. Citind comentariul tau imi dau seama ca nu as fi apreciat nici mizarea doar pe trauma si solutionarea ei, mi s-ar fi parut sufocant.

  • phlojo

    Autorul nu a promis ca va descrie tranzitia de la femeie la barbat. Daca ti-a fost dezamagita asteptarea asta, nu e din cauza cartii in sine (eu nu m-am asteptat la asta si nu am fost dezamagit). Mai mult, o buna parte din poveste se axeaza pe evenimente care au avut loc pe strada care se cheama Middlesex.

    Cadillac-ul este un simbol pe care eu cred ca nu l-ai inteles.

    Au fost multe elemente care mi-au placut. Unul din ele e ca nu a fost nimic in plus… in sensul ca daca la inceput era scrisa o informatie care nu parea relevanta, pana la sfarsit intelegeai de ce ti s-a oferit (uneori chiar spunea ca vei intelege mai tarziu de ce…) Alt lucru care mi-a placut despre carte e felul in care descrie viata unor oameni, axandu-se pe o perioada care chiar le defineste existenta. Te face sa te intrebi… ce perioada din viata mea e cea care o consider definitorie, care as vrea sa fie descrisa despre mine?

    Sa te muti in SUA, sa percepi visul American intr-un fel (altfel decat il percep Americanii), sa te integrezi in cultura lor, sa ai impresia ca te-ai integrat cand tu esti inca departe de asta… daca ai fost martor sau ai experimentat asemenea lucruri cartea asta are o valoare in plus si cred ca o intelegi mai bine. Pe mine m-a captivat aspectul asta.

    Ce e clar e ca fiecare carte iti „vorbeste” (sau nu) intr-un anumit fel. Mie mi s-a parut o carte excelenta. Inteleg de ce nu ti-a placut, dar poate de aia e si frumos sa citesti… ca nu e vorba doar de carte, ci si de trairile pe care le trezeste in fiecare, felul in care ne raportam la poveste, etc.

    • scorillo

      In momentul in care cartea se numeste Middlesex si incepe cu fraza „M-am nascut de doua ori: prima oara ca fetita, in Detroit, intr-o zi remarcabil de senina din ianuarie 1960, si apoi din nou, in adolescenta, de data asta ca baiat, intr-un salon de urgente de langa Petoskey, Michigan, in august 1974.” sunt sanse mici sa te astepti la o family-saga din America secolului XX si sa nu te gandesti ca va fi vorba mai mult despre hermafroditi.

      Da. Middlesex este numele strazii pe care au locuit de la un moment dat incolo dar acest fapt (ca au locuit acolo) nu are vreo greutate deosebita in poveste. Daca tot nu vroia sa duca lumea cu gandul la hermafroditism putea sa numeasca romanul Route 66 si ar fi fost un nume destul de potrivit, cu o incarcatura simbolica pentru poveste, pentru drumul familiei de imigranti parcurs pana la integrare. Doar ca Route 66 nu ajunge la San Francisco :)

      Altfel, asa cum am zis, Jeffrey Eugenides este un povestitor de mare clasa. Daca vorbim despre drumul familiei inspre integrare, cel mai mult mi-a placut inceputul lor din Detroit, de pe vremea lui Henry Ford. Au fost niste scene acolo care mi-au placut foarte mult in perspectiva societatii americane a acelor timpuri. Sunt anumite idei care mi-au fost inoculate atunci, dar pe care am sa le dezvolt cu alta ocazie, dupa ce voi fi citit mai multi scriitori americani.

      Intr-un final, Middlesex ar fi meritat o alta atentie din partea mea. Dar nu cred ca sunt numai eu de vina. Mai are si Jeffrey partea lui…
      Acum cand mi-am adus aminte de referirile lui la tehnica romanesca, la plasarea simbolurilor in mod concentric pe parcursul romanului mi-a venit ideea ca, prin alegerea titlului si prin interventiile de genul „acum am sa scriu despre asta pentru ca am inceput romanul cu chestia ailalta”, Jeffrey Eugenides a vrut sa fie ironic. Dar nu sunt sigur la adresa cui: cred ca la adresa criticii literare.

      PS: am inteles simbolul Cadillacului, doar ca s-a prins in vartejul nemutumirilor mele si si-a pierdut orice valoare:P

  • roberts

    eu n-am citit cartea si vad c-o dai cu imprumut. pe mine m-ar interesa, astept un semn de viata:)

  • roberts

    am citit „Sinuciderea fecioarelor” de acest autor. se citeste relativ usor, are si farmec dar mereu am stat intr-o stare de tensiune si nesigurata. am vazut apoi si filmul ca sa ma lamuresc, nici un efect. iau o pauza de la Eugeides un timp…elimitat:)

  • scorillo

    O am și eu pe „Sinuciderea fecioarelor”, dar nu am ajuns la ea. Nu mi-e frică că n-o trimiți înapoi, doar că n-am avut timp să ajung la poștă. :)

  • idem

    Mai da-(t)i o sansa: Intriga matrimoniala! Eu zic ca merita…

  • Roberts

    revin acum cu un comentariu pentru ca am citit cartea (si inca de ceva timp). mie mi-a placut si am apreciat talentul de scriitor al lui Eugenides. inte;eg si dezamagirea ta, in ideea ca as fi vrut sa vad cum e viata lui C. in continuare, cum se-ncheie povestea si care e concluzia (daca e vreuna). oricum, o carte mult mai reusita decat Sinuciderea fecioarelor, care m-a bulversat total.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s























































































































%d blogeri au apreciat asta: