Călătorie la capătul nopții – Louis-Ferdinand Céline

Viața este o continuă goană prin noapte. Tu îți tot zici că nu e noapte, că e zi, pentru că visele își fac treaba și-ți dau senzația că-ți luminează drumul. Dar visele nu sunt altceva decât niște licurici, care se consumă și mor. Viața nu este altceva decât un cimitir de vise, o grămadă de cruci plantate pe drum. Trebuie doar să deschizi ochii ca să vezi cadavrele în descompunere, scheletele viselor celor care au trecut pe-aici înaintea noastră. Unele vise trăiesc mai mult, altele mai puțin, ca oamenii care le nasc și le cară. Unele vise mor când se împlinesc, deci toate visele mor. Viața nu este decât o continuă goană de noi înșine.

Vom fi ieșiți din noapte în momentul în care vom accepta cu toată ființa noastră că singura destinație e moartea.Doar atunci fericirea va conta cu adevărat. Atunci vom putea da sens vieții. Trăim o epocă în care ne considerăm, la nivel subliminal, mai presus de moarte. În sensul că experimentăm o intensitate care ne dă senzația, sau speranța că moartea nu ne va prinde. Și chiar dacă ne va prinde, moartea se poate considera învinsă în însăși victoria ei. Pentru că atunci când ne va ajunge, dintr-un ghinion absolut evident, din urmă gâfâind ca scroafă supraponderală, îi vom râde în nas, mândri, în prostia noastră, de eludarea asta futilă. Ducem o luptă sterilă contra unui inamic greșit. Lupta trebuie dusă împotriva luptei.

Cam în felul ăsta m-a lovit Céline în Călătorie la capătul nopții, și poate și pe tine te va lovi la fel. Orice gând frumos pe care l-ai fi putut avea despre viață îți este demontat și ți-l vei privi rușinat de goliciunea lui expusă. Te vei scufunda în zoaiele mizantropiei lui Céline pentru ca, într-un final, să o găsești revigorantă, mai motivațională decât literatura motivațională în sine. Vei fi metamorfozat de forța expresivității lui Céline. Nu vei fi indignat când îl vei citi spunând că noi oamenii suntem inferiori căcatului. Pesimismul lui nu îți induce pesimism ci te va vindeca de minciună. Prin Călătorie la capătul nopții, Pe alocuri auto-ironic, Céline nu urmărește să te strivească cu propria-ți mizerie, ci îți oferă un ultim resort întru găsirea mântuirii. Vei primi botezul mizantropiei lui, întru curățire, întru liniștire.