Cititorul – Bernhard Schlink

Un întreg roman despre vinovăţie… hmm, dacă aş fi ştiut că despre asta e vorba în Cititorul de Bernhard Schlink recunosc că l-aş fi cumparat mult mai devreme şi nici nu l-aş fi lăsat atâta timp în bibliotecă până să mă apuc de el. 

Un roman despre care aflu acum că a stârnit multe controverse datorită faptului că firul lui narativ face echilibristică pe o nişă. Mintea noastră nu poate concepe ca atunci când se vorbeşte despre Holocaust să nu ne gândim la oribilul lui. Imaginea Holocaustului este atât de puternică încât absoarbe totul în jur ca o gaură neagră. Sau, altfel spus, la umbra lui nu creşte nimic. Nu ai voie sa vorbeşti despre nimic altceva decât despre oroare.  Nu îl poţi ignora aşa cum a făcut-o Schlink, curajos şi ignorând această evidenţă. Şi-a plasat povestea romanului sub influenţa Holocaustului fără să îi prezinte în vreun fel ororile, vorbind, în schimb, despre un lucru devenit foarte important pentru germanul postbelic: sentimentul de vinovăţie, de ruşine, flageluri cu care generaţii de germani au trebuit să crească, să creeze.  

Cititorul este o analiză a obsesiei vinii: colective şi individuale. Am realizat că nu ştiam nimic despre această Germanie postbelică, nu bănuiam că germanilor le e aşa de ruşine. Germanul era doar nazistul, ştiam despre SS, despre exterminări şi despre cât de nenorociţi au fost ei în război. Propaganda filmelor copilăriei mele a inoculat in sub-conştientul meu că germanul era răul absolut, era în majoritatea covârşitoare a cazurilor dezgolit de orice scânteie de umanitate. Dar în Cititorul am găsit altceva. Pe parcursul întregului roman, dilema sentimentului de vină este privită din toate unghiurile. Cât de vinovaţi trebuie să ne simţim pentru acţiunile noastre? Cât de vinovaţi suntem pentru greşelile făcute de alţii în numele nostru? Şi, în plus, are dreptul generaţia de după război să pună întrebări despre ororile trecutului sau pur şi simplu trebuie să le accepte ca atare şi eventual să inventeze alte subiecte, alt univers, altă cultură? Să reînveţe să trăiască, să creeze, dar, bineinţeles, stigmatul greşelilor trecutului trebuie să planeze ca un praf radioactiv asupra oricărui astfel de univers nou creat. Vina şi ruşinea să devină o mutaţie genetică în ADN-ul fiecăruia. 

În ceea ce priveste vina  individuală, Schlink analizează trăirile lui Michael Berg de-a lungul vieţii când realizează că o tradează pe Hanna prins fiind iremediabil în menghina dubiilor, între „…afecţiune şi oroare, atracţie şi respingere, compasiune şi condamnare”. Pe parcursul întregului roman, Schlink pendulează între aceste două planuri: colectiv si individual. Astfel afli despre zbuciumul lui, zbuciumul unei vieţi plină de întrebări dureroase şi fără de răspuns.

Cititorul este un roman ce trebuie citit. Chiar dacă ai vazut filmul (The Reader) trebuie să citeşti şi cartea. Eu inca nu l-am vazut, dar nu ma astept sa regasesc in film subtilitatile argumentarului lui Schlink. Şi aceste descoperiri ale subtilităţilor au facut deliciul lecturii.

Anunțuri

9 responses to “Cititorul – Bernhard Schlink

  • ionel

    Apreciez articolul pentru aceasta apreciere – „Imaginea Holocaustului este atât de puternică încât absoarbe totul în jur ca o gaură neagră” – care exprima foarte sintetic si complet, in acelasi timp, atitudinea tuturor mediilor din intrega lume fata de acest fenomen.
    Cred ca asemenea dezvoltari ar trebui sa contribuie la stergerea acelei stari de incompatibilitate intre etnii si sa ne faca pe toti sa intelegem ca a privi in trecut nu inseamna cu totul si cu totul obligatia de a plati pentru anumite greseli. Si mai ales nu trebuie sa transformam aceste greseli intr-o vina continua.

  • scorillo

    Excelent comentariu, Ionel. Sunt atât de de acord cu tine încât nu ştiu cum aş putea răspunde. Altfel decât cu:

    Mulţumesc că ai trecut pe-aici şi ţi-ai exprimat părerea.

  • tiberiuorasanu

    O carte cu adevărat foarte bună dar acum, după ce am citit-o, nu aş avea puterea să văd filmul.
    Probabil că şi reciproca este adevărată.

  • scorillo

    Eu am văzut filmul recent pe TVR1 şi mi-a plăcut mult. Cred că mi-a plăcut atât de mult şi datorită cărţii.
    Nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu „Să nu mă părăseşti” care chiar dacă m-a făcut să mă repoziţionez un pic faţă de roman nu s-a comparat. Poate tot din cauza romanului ce stă la baza ecranizării.

    • tiberiuorasanu

      Între lectură şi cinema, nu stau prea mult pe gînduri şi aleg cartea.
      Am văzut desigur şi foarte multe ecranizări reuşite dar, îmi place mai mult să rumeg :) eu subiectul şi nu să-l iau de-a gata rumegat de scenarist şi de regizor.
      Metehnă grea lectura, NU ? :)

      • scorillo

        Şi eu sunt la fel, prefer să citesc cartea şi s-o rumeg eu. Doar apoi mă uit la film. Am pe lista de aşteptare câteva cărţi ale căror ecranizări refuz să le văd.

  • tiberiuorasanu

    Am scotocit blogul :) dar nu am găsit postarea despre „Cavalerul inexistent”.
    Sau, nu există ?
    Eu, mi-am dat cu părerea, despre. :)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s























































































































%d blogeri au apreciat asta: