Măreţele maimuţe e o satiră la adresa societăţii moderne în care Will Self ne propune o lume inversată: ne împinge să ne gândim cum ar fi fost lumea noastră dacă specia mai dezvoltată pe scara evoluţiei ar fi cimpanzeul şi omul ar fi cea mai apropriată rudă a lui, dar de pe treapta imediat inferioară. Self reuşeşte să descrie cu destul har totul, la un moment dat m-am simţit gândindu-mă la faptul că adepţii ideii că ne tragem din maimuţe nu au cum să nu fi avut dreptate. Că doar din întâmplare lanţul mutaţiei genetice a luat un cot şi am ieşit oameni şi nu cimpanzei. Că asta ar fi diferenţa, o singură cotitură.
Will Self descrie inspirat (după părerea mea) senzaţia de extracorporalizare trăită sub efectul drogurilor sau sub imperiul oboselii cronice. Romanul Măreţele maimuţe, scris în 1997, cică este ultimul scris de Will Self în perioada lui nebună de dependenţă de droguri şi amprenta acestei perioade se vede.
Şi aşa apare căderea: după o noapte de droguri şi alcool, eroul (un pictor de succes) se trezeşte într-o societate de cimpanzei, în care descoperă cu timpul toate detaliile ei: împerecheri endogame, puricări, pupat în fund (literalmente), lanţuri de împerecheri ad-hoc, etc… Descrierea universului cimpanzeic este haioasă şi credibilă. Sunt momente în care am izbucnit in râs citind anumite pasaje şi imaginându-mi acest univers.
Dar atâta am de spus de bine despre Măreţele maimuţe.
Este un roman prea lung. Mai-sus lăudata descriere a lumii cimpanzeice deviază în plictiseală datorită descrierii exhaustive a acestei lumi. M-am surprins întrebându-mă dacă totul duce undeva într-un final. A pornit în demersul lui cu dezinvoltură până când s-a descoperit într-o fundătură şi a părut că nu mai ştie cum să termine povestea. Şi dintr-o ideee interesantă dezvoltată frumos în primele 200 de pagini, ne regăsim cu un final penibil după aproape încă 200 de pagini de chin. Şi iată cum am rămas cu senzaţia că Will Self prins în morişca satirei a incheiat prin a-şi bate joc de mine, cititorul lui.
Sunt anumite piste care par interesante şi care din păcate nu duc nicăieri: de exemplu, la un moment dat, în urma unei radiografii efectuate asupra eroului internat în secţia de psihiatrie a unui spital se observă ca pacientul-cimpanzeu avea o mandibulă omenească. Dar această pistă este abandonată sau mai degrabă uitată. O altă victimă a demersului exhaustiv a lui Will Self. Încă o dovadă a incoerenţei acestei satire.
Pe măsură ce mă apropriam de finalul romanului realizam cu mâhnire că toate pistele pe care mi le doream dezvoltate şi din care să scot morala scriiturii nu mai pot fi dezvoltate. Nu mai era timp. Aşa că am aşteptat resemnat să mă surprindă cu ce avea autorul pregătit. Şi totul începea sub cele mai rele auspicii. Pregătirea finalului a fost o atât de mare dezamăgire încât nu mi-am putut abţine o înjurătură. Parcă era o roman de secol 19 cu antropologi. Finalul, aşa cum am mai spus mai sus, lamentabil.
Simt nevoia să spun că Măreţele maimuţe este dintre romanele care probabil că nu ar fi trebuit traduse în română.
O satiră mult prea ancorată în societatea londoneză în special şi în cea occidentală într-un cadru mai larg. Astfel devine prea puţin interesantă pentru mine, cititor român. În plus, prea mi s-a părut că din mizantropismul lui Will Self a rezultat o vendetta personală cu care nu am reuşit să mă identific.
Cred că Măreţele maimuţe pierde şi din cauza titlului tradus în limba română. Parodia plantată de Will Self în titlu se pierde prin traducere. Great Apes (titlul original) delimitează familia primatelor: cimpanzeul, gorila, orangutanul şi omul. În lumea inversată, imaginată de Self trebuie ca fiecare referire la cimpanzei să fie citită ca o referire juxtapusă la noi, oamenii. Şi astfel titlul, Great Apes, ar face trimitere la Teoria Oamenilor Mari şi prin traducere cititorul român este privat de plăcerea descoperirii acestei legături. Şi astfel măreţia maimuţelor nu a ieşit la iveală deloc pe tot parcursul romanului. Părerea mea este că dacă nu faci legătura asta ajungi la sfârşit să te întrebi: „da’ totuşi, de ce s-a numit Măreţele maimuţe”.
Ca o concluzie: romanul are parţi bune, imagini descrise cu un extraordinar talent, roman pe care merită să incerci să le descoperi doar dacă eşti un cititor înrăit. Dacă nu eşti genul de devorator de literatură, nu te apuca de el pentru că vei ajunge să regreţi că te-ai înhămat la această ciorbă reîncălzită la nesfârşit. Este un roman al cărei prime jumătăţi merita o a doua jumatate mai de doamne-ajuta.
PS: Totuşi mi-am cumpărat ultimul roman al lui Self: Liver (Ficat), apărut in 2008 dar netradus încă la noi. O să îl citesc mai încolo, să mai las să treacă ceva timp.
Toate cele rele 
Lasă un răspuns