Eleganţa ariciului – Muriel Barbery

Eleganţa ariciului este un roman care m-a făcut de câteva ori să exclam în gând: Iată de ce îmi place să citesc! Muriel Barbery a reuşit in Eleganta ariciului să creeze imagini ce au picurat în sufletul meu clipe de fericire sub formă de zâmbete sau de lacrimi.

E un roman… răcoritor prin incercările lui de a răspunde simplu la întrebările ce ne macină în drumul nostru prin viaţă, în chinul nostru de a găsi sensul vieţii. Vorbeşte despre frumuseţea lumii aşa cum rezidă ea în „lucrurile mărunte […] care ştiu să încrusteze în clipă o gemă de infinit”, despre iubire, despre artă, despre cum ar trebui să fie viaţa noastră, dar şi despre cum e de fapt viaţa noastră cotidiană ajunsă să fie un „eşafodaj schiop” construit pe convenţionalisme, ipocrizie, alienări, neputinţe, nevroze…

Mi-au plăcut tiradele despre omul care am devenit:

Noi nu vedem mai departe de certitudinile noastre, şi, mai grav, am renunţat la întâlnirea cu ceilalţi, nu facem decât să ne întâlnim pe noi înşine fără a ne recunoaşte în aceste oglinzi permanente.

Mi-au plăcut sinceritatea şi dezinvoltura cu care susţine că nu suntem altceva decât nişte animale şi compasiunea cu care „infiereaza” aroganţa omului în încercarea lui de a evada din destinul lui biologic(„credem că putem face miere fără să împărtăşim soarta albinelor”).

Ironizează clasa bogată a cărei sistem de valori se bazează pe ceva esenţial găunos, dar şi intelectualitatea sterilă care este organizată ca o sectă. De aceea foloseşte  jurnalele unei portărese şi a unei adolescente pentru poveste: valoarea intrinsecă omului se află dincolo de coaja pe care o reprezintă trupul prins pânza de păianjen a convenţiilor sociale şi a ideilor preconcepute. Doar privind astfel pot să trec cât-de-cât peste sentimentul neplăcut (că acum încep să spun şi despre ce nu mi-a plăcut în Eleganţa ariciului) pe care mi-l dă prezenţa clişeelor de genul bogati prosti si superficiali şi săraci care denotă tone de profunzime şi care într-un final sunt superiori primilor. E o temă atât de des întâlnită şi tocmai din această cauză devenită extrem de facilă. I se dă prea multă importanţă în roman acestei „diferenţe” dintre bogaţi şi săraci la nivelul profunzimii gândurilor încât Muriel Barbery pică ea însăşi in aroganţa pe care o blamează atât de mult. Se redresează parţial în momentul în care îl introduce pe domnul Ozu care va face legătura între cele două lumi. Spun parţial pentru că domnul Ozu este japonez lăsându-i astfel pe bogaţii francezi să îsi poate în continuare eticheta de superficialitate ;-).

În linii mai generale, se pare că am citit prea multă scriitură franceză din categoria Anna Gavalda şi Amelie Nothomb  într-un interval prea scurt de timp. Acum, odată cu romanul ăsta al lui Muriel Barbery, am avut senzaţia că în generaţia actuală de autori francezi  parcă aştia se inspira unul de la altul. În Biografia foamei a lui Nothomb am de-a face în prima parte a romanului cu o adolescentă extrem de deşteaptă şi precoce şi, în plus, fascinată de Japonia. La fel şi în Eleganţa ariciului, am de-a face cu o puştoaică foarte deşteaptă care face totul ca să işi ascundă precocitatea. Ea e, bineînţeles, fascinată de Japonia. În Împreună a Annei Gavalda personajul principal are ca sursă de inspiraţie pictura şi viaţa unui pictor chinez. Nu pot să nu observ patternul: civilizaţiile orientale sunt sexy. Nu neg că fetelor astora chiar le plac civilizaţiile orientale. Doar că eu, subiectiv fiind, m-am cam săturat… Ah, şi nu în ultimul rând… sensul vieţii stă în frumuseţea lucrurilor mărunte, a detaliilor microscopice ale vieţii. Pot să accept lucrul ăsta, dar când citesc aceeaşi idee similar exprimată de la trei autoare diferite din aceeaşi generaţie devine un pic plictisitor (iar sunt subiectiv).

Eleganţa ariciului este un roman de citit. Dar să nu citiţi acest roman aşa cum am făcut-o eu: dupa trei cărţi de Anna Gavalda şi două de Amelie Nothomb (probabil că voi rămâne la astea două ale Ameliei – nu-mi place, nu-mi spune nimic fata asta…). Poate din cauza acestei suprasaturări nu mi-a placut Darul unei zile… cu toate că nu cred că numai din cauza asta.