Sa nu ma parasesti – Kazuo Ishiguro

Clonarea umană şi felul în care s-ar încadra ea în viaţa noastră de zi-cu-zi e o idee foarte atrăgătoare pentru literatură. De când s-a descoperit că asa ceva este chiar posibil cred că imaginatia noastră a fost atrasă iremediabil în vartej.

Să nu mă părăseşti este un roman care se încadrează în acest curent, prezentând trei prieteni clone în drumul lor spre maturizare (cel mai corect, dar foarte trist, termen ar fi „coacere”, în sensul de „gata de cules”). Tema romanului e interesantă şi mesajul este dur deoarece te obligă să îţi pui întrebări etice de genul: Cum ai privi tu însuţi clonele? Ce ar reprezenta pentru tine o clonă? E doar un obiect creat pentru binele tău şi atât? Dacă tu, ca om, ai ambiţii de Creator, asumarea acestui fapt în relaţie cu obiectul creaţiei tale se ridică oare la nivelul aşteptărilor?

Tonul din Să nu mă părăseşti este nostalgic, dar lipsit de sentimentalisme inutile. Nu găsesti în roman acea razvratire pe care o vezi în filmul Insula (cu Ewan McGregor şi Scarlett Johansson) chiar dacă scopul clonelor este acelasi, şi anume de a fi donatori de organe. Clonele sunt crescute cu acest ultim scop şi acest destin este asumat în totalitate de catre ele ca fiind datoria supremă. Că aceleasi clone ajung sa viseze şi ele, că îşi creaza propriile povesti şi mituri pentru a putea interpreta lumea în care traiesc, că se pot îndrăgosti şi avea sentimente de admiraţie sau invidie, că pot duce lupte pentru putere în interiorul comunitatii lor de clone-adolescenţi sunt niste aspecte pe care, până la urmă, le putem considera umanizatoare (astfel Ishiguro urmăreşte să ne facă să privim clonele altfel decât ca pe nişte obiecte). În acest context, felul în care personajele îşi aşteaptă împlinirea destinului, fără nicio fărâmă de revoltă reală, este impresionant  Este de apreciat încăpăţânarea lui Ishiguro de a nu aluneca în sentimentalisme, de a nu derapa de la ideea pe care şi-a trasat-o de la început în acest roman. Poate îţi doreşti un alt final al cărţii, însă Ishiguro nu e interesat de ceea ce îţi doreşti tu; el are o idee şi o pastreaza până la final cu orice preţ.

Ce nu mi-a placut… din nou, un roman prea lung. S-a folosit din plin tehnica eschivării (termen pe care l-am inventat eu acum, şi poate îmi vei da dreptate când vei citi cartea). Dacă pot să înteleg că anumite detalii trebuiau să fie deconspirate gradual, nu reuşesc să înţeleg de ce e nevoie de două pagini pentru a transmite că cineva trebuia să spună ceva atunci când avea ocazia. În paginile astea două, cred că am întâlnit de cel puţin 10 ori perechea de replici „ar fi trebuit să spui” şi „ce ar fi trebuit să spun?” spuse astfel sau variaţiuni pe aceeaşi temă… De asemenea, povestirea maturizarii celor trei clone e prezentată pe prea multe episoade. Mă prinsesem de mult despre ce e vorba şi care este intenţia lui Ishiguro, astfel că la un moment dat am început să îmi pierd răbdarea. Şi intr-o oarecare măsură începusem să îl injur pentru că la fiecare episod povestit speram să descopar ceva nou pentru poveste, dar nu era nimic; era doar încă o cărămidă pusa la edificiul pe care îl construisem deja.

Totuşi, îmi dau seama acum când scriu aceste rânduri că aş putea trece peste nemulţumirile mele vis-a-vis de felul în care a fost scris şi să spun că Să nu mă părăseşti este un roman pe care m-aş risca să consider că merită citit pentru perspectiva pe care ne-o oferă asupra vieţii, asupra valorilor noastre. Imediat ce l-am terminat de citit nu l-aş fi recomandat. Acum însă nu mai sunt aşa de sigur că nu e de recomandat. Mi-am făcut datoria să dezvălui ce nu mi-a plăcut mie şi poate că tu vei trece mai usor peste părţile alea şi te vei concentra mai bine asupra mesajului.

 Am înteles că se lucrează la ecranizarea acestui roman. Sper numai să nu fie ecranizat în regia lui Michael Bay (regizorul lui The Island, Transformers şi alte „minuni” de filme ;-) ) că mi-e teamă că o să modifice finalul şi o să îl facă ca partea a doua din The Island… adică cu împuşcături şi urmăriri cu maşini super-puternice