Într-o eră în care torentele îţi oferă totul pe gratis în numele unei libertăţi al accesului la tot ce îţi trece prin cap (eu aş numi trâmbiţarea asta a dreptului la acest acces ca fiind ipocrizie), când am văzut în primăvara asta albumul Lhasei apărut la Carturesti, l-am cumparat. Mi-am spus atunci că artiştii care îmi plac atât de mult cât îmi place Lhasa merită să fie cumpăraţi, nu furaţi de pe torente. Măcar atât merită pentru bucuria pe care ţi-o provoacă arta lor… După o perioadă în care dacă aflam că a mai scos cineva ceva mi se parea mai normal să îi dau repede o cautare pe torente, Lhasa a fost primul artist pentru care am facut altfel. Şi mă bucur că i-am adus acest omagiu ei…
Ieri am aflat că Lhasa a murit. Cancer, ce altceva… La 37 de ani… Am ajuns la vârsta la care oamenii incep să moară în jurul meu… de cancer, de ce altceva…
Altfel… în lume se bagă sume ridicol de mari în arme, în România dascălii sunt disponibilizaţi, sistemul medical e în comă (frumoasă găselniţă jurnalicească)… hai să punem pariu: câti dintre noi crezi că NU vom muri de cancer?
La revedere, Lhasa, şi… îţi mulţumesc…
Toate cele rele 
6 ianuarie 2010 at 1:47 pm
Am avut Lhasa mult timp in muzica de pe calculator, dar cam un an nu i-am acordat mare atentie..si rau am facut. E incredibila muzica ei..si versurile sunt pline, profunde…ajung acolo unde trebuie. Aseara am citit si am ascultat Lhasa…a fost…minunat.
Sustin ideea de a cumpara albumele artistilor care ajung la sufletul nostru:)