Category Archives: Literatura

Face a Book 2

Acum câteva luni, o amică (mulţumesc Adina) mi-a trimis un link în care era vorba de un concurs de recenzii de cărţi: Face a Book organizat de librăriile Humanitas. Am participat cu trei articole de-ale mele, recunosc că fără prea multă tragere de inimă şi fără prea multe speranţe. Dar iată că, pentru recenzia la Suflete Cenusii al lui Philippe Claudel am luat premiul al III-lea pe secţiunea bloguri!!!

http://www.libhumanitas.ro/face-a-book-2

Nu sunt în stare să descriu bucuria pe care am simţit-o în clipa când mi-am vazut numele în lista de caştigători. Au fost atât de multe momente în care m-am gândit că blogul meu nu are sens, că nu sunt eu făcut pentru aşa ceva şi că ar trebui să renunţ la el mai ales având în vedere că am în medie doar câte 20 de hituri (nu vizite!) zilnice pe blog.

Acum, cel puţin pentru o perioadă, voi avea puterea să continui! Să continui să citesc şi să scriu despre ceea ce citesc. Acum cand voi avea şi mai multe lucruri de citit şi de studiat pentru că premiul constă în cărţi, audiobook-uri si participarea la un curs organizat de Fundaţia Calea Victoriei (cred ca am să aleg cursul „Filozofia prin călătorii” :) ).

Da! Sunt bucuros!

Reclame

În clasă – François Bégaudeau

În clasă este un roman uşor de citit. Meritul lui principal este că te îndeamnă să îţi pui întrebări despre rolul pe care trebuie să îl deţina şcoala în societatea actuală, despre metodele rămase de utilizat în procesul educaţional în contextul multiculturalismului. Aici e vorba de provocarile la care este supus Profesorul, ca unealtă a sistemului educational, în contextul societăţii franceze, cu amalgamul ei de culturi şi de religii,  dar bineînţeles aria de aplicare se întinde la nivel mondial. Totul este descris cu sinceritate şi direct, fără absolut niciun artificiu. În clasă este stenograma unui an şcolar, ţinută de un profesor de franceză al unui liceu din Paris. Relatarea este făcută pe un ton echilibrat, dar totuşi parcă prea îmbibat în „politically correctness”.  

Dacă despre roman nu am ce să spun mai mult, vreau să menţionez ceva despre traducere. Găsesc firesc ca Traducatorul să fie cineva care, dacă nu din profesionalism măcar din respect, ar trebui să cunoască societatea limbii din care traduce. Traducătoarea romanului În clasă dă dovada necunoaşterii societăţii franceze prin traducerea nefericită a cuvântului „brasserie” prin „berărie” !!! Citește în continuare


Paddy Clarke ha, ha, ha – Roddy Doyle

Nu sunt multe lucruri de spus despre romanul asta: copilaria lui Paddy la 10 ani in Irlanda anilor ’60. Desi scris placut, credibil si curgator, romanul m-a prins destul de greu. De fapt nici nu pot spune ca m-a prins in adevaratul sens al cuvantului, insa de la un moment dat incolo m-am surprins coplesit de duiosie si transpus inapoi in copilaria mea. Si de-atunci a iesit la suprafata placerea lecturii asezonata cu flashback-uri din copilaria mea. Cred ca am rezonat cu Paddy mai ales pentru ca, la randul meu, am crescut odata cu cartierul meu din Constanta la inceputul anilor ’80. La fel cum i se intampla si protagonistului nostru din roman: a crescut odata cu orasul lui. Poate tu vei rezona altfel sau deloc. Citește în continuare


Middlesex – Jeffrey Eugenides

O sa fie foarte ciudat sa scriu ceea ce am de gand sa scriu despre Middlesex avand in vedere laudele nenumarate aduse acestui roman de catre critici  (Premiul Pulitzer 2003) si de catre lumea de pe net. Pentru mine, Middlesex este o farsa. Am fost pacalit de catre Eugenides, am fost indus in eroare. Si acest articol pe care ma pregatesc sa il scriu va incerca sa contina intreaga mea indignare provocata de acest fapt. Ma deranjeaza cand am senzatia ca cineva incearca sa ma traga pe sfoara. Imi sugereaza o poveste despre lupta unui hermafrodit pentru regasirea identitatii si imi povesteste epopeea familiei din 1920 pana in 1974. Citește în continuare


Toate dimineţile lumii – Pascal Quignard

O carte cu titlu interesant şi atât… De-aia am şi cumpărat-o atunci, demult, pentru titlu. Şi cu atât am rămas.

Motto-ul colecţiei Cartea de pe noptieră este:

Există cărţi de care rămâi cumva îndrăgostit: crezi că le-ai uitat şi totuşi le duci atât de tare dorul… Sau cărţi cărora le-ai presimţit miracolul, fără să le fi cunoscut vreodată. Cărţi gata să te iubească, adunate pentru tine în colecţia „Cartea de pe noptieră“.

însă motto-ul ăsta nu se aplică în cazul cărţii ăsteia. Mai am pic şi deja o uit… Dar cine ştie, poate din povestirea asta o să iasă odată un roman. Atunci poate vorbim altfel.


O vară fără de sfârşit – Lee Martin

Dacă ar fi să folosesc un singur epitet pentru romanul O vară fără de sfârşit al lui Lee Martin, acela ar fi „inegal”. Au fost unele pasaje care mi-au plăcut şi unele care m-au plictisit sau mi-au fost indiferente. E un pic frustrant să citeşti ceva, să ai senzaţia ca ai ajuns la miezul poveştii, la adevarata măsură a valorii scriitorului şi că de-aici încolo va fi foarte frumos, dar să aluneci înapoi pe nesimţite în partea în care imaginile nu mai au consistenţă, nu au forţă suficientă pentru a sparge membrana percepţiei tale pentru a o fecunda într-o emoţie. Citește în continuare


Marea, marea – Iris Murdoch

Marea, Marea este un roman de 660 de pagini care nu mi s-a parut lung. :) Cei care mi-au citit celelalte articole despre cărţi ştiu de ce încep aşa. Marea, marea insa a fost un roman despre care pot spune ca mi-am dorit sa nu se termine niciodata. Si avand in vedere ca finalul povestii este doar schitat, pot spune ca nu s-a terminat: a rămas ca o poartă deschisă spre Frumuseţe.

Iris Murdoch reuseste un tur de forta in acest roman. Povestea lui Charles, fost regizor si actor de teatru, se deapana intr-un ritm precis. Totul este tinut in frau de condeiul lui Iris, nimic nu ti se dezvaluie prea devreme si, mai ales, nu simti ca ti s-ar dezvalui prea tarziu. Kazuo Ishiguro ar putea rescrie Sa nu ma parasesti cu ce ar avea de invatat din ce a reusit Murdoch aici. Sunt momente in care simteam ca mi se taie respiratia asteptand sa vad ce mai descrie Iris Murdoch sau ce mai gandeste personajul principal. Spun „ce mai gandeste” pentru ca principala dimensiune a liniei romanului este gandul, nu actiunea. Din cauza asta nu vroiam ca romanul să se termine: pentru că nu e importantă povestea ci felul în care e scrisă. E un roman despre obsesie si despre ravagiile pe care le face asupra constiintei, despre cum  obsesia te transpune in alta lume care nu are nicio legatura cu cea din timpul prezent, despre cum veneratia orientata asupra unei persoane, asupra unei idei altereaza intreaga realitate inconjuratoare. Citește în continuare


Eleganţa ariciului – Muriel Barbery


Eleganţa ariciului este un roman care m-a făcut de câteva ori să exclam în gând: Iată de ce îmi place să citesc! Muriel Barbery a reuşit in Eleganta ariciului să creeze imagini ce au picurat în sufletul meu clipe de fericire sub formă de zâmbete sau de lacrimi.

E un roman… răcoritor prin incercările lui de a răspunde simplu la întrebările ce ne macină în drumul nostru prin viaţă, în chinul nostru de a găsi sensul vieţii. Vorbeşte despre frumuseţea lumii aşa cum rezidă ea în „lucrurile mărunte […] care ştiu să încrusteze în clipă o gemă de infinit”, despre iubire, despre artă, despre cum ar trebui să fie viaţa noastră, dar şi despre cum e de fapt viaţa noastră cotidiană ajunsă să fie un „eşafodaj schiop” construit pe convenţionalisme, ipocrizie, alienări, neputinţe, nevroze… Citește în continuare


Sa nu ma parasesti – Kazuo Ishiguro

Clonarea umană şi felul în care s-ar încadra ea în viaţa noastră de zi-cu-zi e o idee foarte atrăgătoare pentru literatură. De când s-a descoperit că asa ceva este chiar posibil cred că imaginatia noastră a fost atrasă iremediabil în vartej.

Să nu mă părăseşti este un roman care se încadrează în acest curent, prezentând trei prieteni clone în drumul lor spre maturizare (cel mai corect, dar foarte trist, termen ar fi „coacere”, în sensul de „gata de cules”). Tema romanului e interesantă şi mesajul este dur deoarece te obligă să îţi pui întrebări etice de genul: Cum ai privi tu însuţi clonele? Ce ar reprezenta pentru tine o clonă? E doar un obiect creat pentru binele tău şi atât? Dacă tu, ca om, ai ambiţii de Creator, asumarea acestui fapt în relaţie cu obiectul creaţiei tale se ridică oare la nivelul aşteptărilor? Citește în continuare


Darul unei zile – Anna Gavalda

Mda… o povestire glossy, de citit în tren de la Bucuresti la Constanţa. O carte de unică folosinţă pe care aş lăsa-o pe un scaun în metrou pentru următorul călător, când cobor în staţie la Pipera. Dacă ai auzit că Anna Gavalda scrie frumos, citeşte O iubeam. Dacă nu ai chef sa dai banii pe o carte de-a ei, uită-te atent pe scaunele metroului care intră în staţia Pipera dinspre depou şi ai putea să găsesti Darul unei zile… free of charge. Dar nu o judeca pe Anna Gavalda după povestirea asta…


Tăcere – Shusaku Endo

Mi-e greu să judec romanul asta având în vedere că eu sunt ateu. Am să încerc.

Nu ştiam nimic despre încercările Bisericii Catolice de a pătrunde în Japonia şi am fost surprins că aşa ceva s-a întâmplat. Pot spune că nu am fost deloc încântat de această descoperire. Nu aveam eu o părere prea bună despre Biserică până acum, romanul asta nu m-a ajutat deloc să îmi schimb cumva părerea în bine. Aflând că au existat misiuni de creştinizare ale Japoniei am avut încă o dată revelaţia că globalismul a apărut mult înainte de epoca noastră. Ce e trist, din punctul meu de vedere,  în cazul ăsta, este că în acest demers sunt două poveşti: una a sărmanilor călugări/preoţi care au facut lucrul ăsta crezând cu adevarat în legitimitatea acestei intreprinderi şi cea a Bisericii însăşi, cu un scop mai subtil, care doreşte astfel lărgirea sferei ei de influenţă şi implicit a bogăţiei. Penibil este şi că erau două tabere: catolicii şi protestanţii, care se denigrau reciproc. Citește în continuare


Posibilitatea unei insule – Michel Houellebecq

Mi-au cam placut celelalte carti ale lui Houellebecq, dar despre asta nu mai pot sa spun acelasi lucru.  Cred ca aici l-a cam luat valu’ pe Michel… Chestiile care imi placeau la el, ( de ex. brutalitatea cu care spunea lucrurilor pe nume) si-au cam pierdut din stralucirea pe care le-o dadeam in celelalte trei romane. De data asta m-a enervat mizantropia lui.

Nu am chef sa vorbesc prea mult despre romanul asta. Ce pot sa spun este ca nu mi-a placut. Aceleasi idei ale lui regasite si prin celelalte carti si oarecum reincalzite. Sexualitatea este bineinteles prezenta din plin insa episoadele sunt sterile, triste si inutile in economia romanului. A  rezultat un roman mult prea lung care nu aduce in sine nimic nou. Si in plus mi-a facut rau si la digestie cand personajul lui Houellebecq imi spune ca interzicerea incestului reprezinta o ipocrizie si mai ales o nedreptate impusa abuziv de societate (incestul este un „absurd si umiltor tabu”). Nu sunt pudic de felul meu, si stiu sa inteleg cand cate un scriitor foloseste exagerari ca sa transmita un mesaj anume, dar totusi… parca a fost prea mult. 

In concluzie, daca vrei sa citesti Houellebecq citeste Extinderea domeniului luptei, Particulele elementare sau Platforma. Posibilitatea unei insule nu merita sa iti pierzi timpul. Iti vorbeam despre „Trei zile cu mama” ca ar fi castigat premiul in dauna lui Houellebecq. Posibilitatea unei insule este cartea cu care Michel a participat in anul ala. Nasol de saracul juriu ca a trebuit sa se chinuie cu cartile astea doua…

PS: Sunt unele idei exprimate interesant si care au avut efect asupra mea:

In prima parte a vietii devenim constienti de fericirea de care am avut parte abia dupa ce am pierdut-o. Vine apoi o varsta, o varsta secunda, la care, cand incepem sa traim o perioada de fericire, stim din capul locului ca o vom pierde pana la urma.

…dar totusi… nu se merita!


Suflete cenusii – Philippe Claudel

„… poţi trăi în mijlocul regretelor ca într-o ţară.” Dacă rezonezi în vreun fel cu replica asta, atunci citeşte Suflete cenuşii de Philippe Claudel. Dacă nu înţelegi ce vrea să zică, dar te intrigă în vreun fel, citeşte Suflete cenuşii.

Acest roman este unul dintre cele mai frumoase pe care le-am citit.  O incursiune nemiloasă în adâncurile cele mai ascunse ale sufletului. Nu poţi să rămâi indiferent la această sfredelire. Nu poţi rămâne detaşat, nu poţi să nu te interoghezi pe tine însuţi.  Citind Suflete cenuşii te simţi condus prin interiorul tău până în faţa celor mai ascunse gânduri şi convingeri şi ai senzaţia că Philippe Claudel citeşte din tine ca dintr-o carte deschisă. Parcă îţi vine să te opresti din citit şi să te uiţi în jur dacă nu cumva te vede cineva aşa, cu secretele dezvăluite, gol în faţa ochiului critic al moralităţii, al ceea ce înseamnă corect. Citește în continuare


Cititorul – Bernhard Schlink

Un întreg roman despre vinovăţie… hmm, dacă aş fi ştiut că despre asta e vorba în Cititorul de Bernhard Schlink recunosc că l-aş fi cumparat mult mai devreme şi nici nu l-aş fi lăsat atâta timp în bibliotecă până să mă apuc de el. 

Un roman despre care aflu acum că a stârnit multe controverse datorită faptului că firul lui narativ face echilibristică pe o nişă. Mintea noastră nu poate concepe ca atunci când se vorbeşte despre Holocaust să nu ne gândim la oribilul lui. Citește în continuare


Castelul de nisip – Iris Murdoch

În Castelul de nisip sunt descrise cu acurateţe implicaţiile psihologice resimţite de un bărbat între două vârste ce se îndrăgosteşte de o femeie cu 15 ani mai tânără. El (Mor), profesor de colegiu provincial, îngropat într-o căsătorie de peste douăzeci de ani, un bărbat slab, copleşit de forţa soţiei lui; ea (Rain), o pictoriţă ce încearcă să îşi regăsească drumul dupa moartea tatălui ei, el insuşi un pictor celebru. dar dominator în relaţia cu fata lui.  Citește în continuare


Impreuna – Anna Gavalda

E a treia carte pe care o citesc scrisă de fătuca asta şi trebuie să recunosc că are ceva al ei… Romanul ăsta, ca şi celelalte, e un roman lejer, 600 de pagini citite pe nerăsuflate… Scrie lejer, însă există puţini oameni care pot vorbi atât de sincer şi fără fandoseli despre lucrurile pe care le tratează Anna Gavalda: laşitatea noastră cea de toate zilele, singurătatea, căutarea Drumului Propriu… Şi Anna Gavalda îţi oferă soluţii la toate astea…

Cărţile Annei Gavalda sunt de o prospeţime primăvăratică… Citește în continuare


Trei zile cu mama sau Arta de a nu scrie un roman

Când am început să scriu pe blogul asta despre cărţile pe care le citesc spuneam că nu îmi plac romanele in care autorul ne povesteşte despre chinul său de a scoate ceva bun din creierul lui şi să pună pe hârtie. Firmin m-a contrazis magistral.  Am repus pe listă romanele astea şi am revenit la părerile mele de dinainte de Firmin. Încercările astea mi se par lamentabile, o masturbare artistică în care sărăcuţul se milogeşte de noi să îi privim rezultatul cu îngăduinţă. Dacă ne vine să îi zicem vreo două care să îl usture, se refugiază repejor pe după fustele inspiraţiei lui şchiopătânde şi începe să plângă. Şi astfel eu sunt nenea ăla răul… Citește în continuare


Deriva continentelor – Russell Banks

„Deriva continentelor” e un roman pe care l-am citit greu,  şi care se aşează greu. Am început în mai multe feluri (de cel puţin 10 ori) să scriu despre el.

Este un roman despre minciună, invidie, fanfaronadă, ipocrizie, disimulare… Dar mai ales un roman despre incongruenţa dintre aşteptări şi realitate, despre cum visurile pe care le urmezi pot fi alese pur şi simplu prost. Citește în continuare


Indignare – Philip Roth

Indignare e o carte care nu are nicio alta caracteristică decât că poate trece foarte uşor neobservată. Philip Roth a scris-o la 75 de ani (in 2007), personajul lui are 20 de ani şi trăieşte în SUA în timpul războiului din Coreea, razboi care se pare că i-a marcat pe americani prin cruzimea lui şi, post-factum, prin absurdul lui. M-aş fi aşteptat la o abordare deosebită a acelei perioade, aşteptam o altă atitudine de la un scriitor atât de cunoscut cum e Philip Roth, mai ales aflat la venerabila vârsta de 75 de ani. În schimb, am gasit o povestioara cu un mesaj rahitic, parca scrisa de un pusti de 16 ani, fără vână. Citește în continuare


Dumnezeul lucrurilor mărunte

Imaginează-ţi că Arundhati Roy a pictat peretele unei biserici sau al unei primării sau al oricărei construcţii monumentale iţi vine în cap. Imagineză-ţi dimensiunile picturii. Acum imaginează-ţi că Arundhati  Roy te invită să îi admiri pictura. Ajungi la locul faptei, cu Roy un pic în spatele tău care iţi şopteşte: „Acum uite-te acolo! Vezi? Acum uite-te dincoace… „. Şi tot aşa până când îmi dezvăluie toate secretele pe care le-a ascuns în creaţia ei.  La început mi-a fost mai greu sa văd. Nu ştiam cum să mă uit. Cu timpul am devenit mai abil şi am descoperit că dacă mijesc ochi într-un anume fel, dacă ajustez unghiul sub care privesc, descopăr comoara ascunsă sub metaforă. Eram foarte mândru de realizare. Cu timpul, felul acesta de a privi a devenit firesc şi am vânat numai astfel de descoperiri, neglijând anumite planuri, chiar povestea în sine. Citește în continuare