Dincolo

Semaforul s-a pus pe galben și l-am înjurat mărunt din buze. Niciodată nu-l prind pe verde pe nenorocitul ăsta. De-asta și evit intersecția asta, îmi spun. Mă așez bombănind la coadă și îmi sprijin capul în mâna stângă, ascultând radioul, cu privirea în gol. Atunci o văd. Fuge pe trecerea de pietoni și o ia printre mașini, grăbindu-se către una dintre cele care așteaptă cu mine. M-am surprins că mă distrează fuga aia dezordonată. Trece de prima mașină, trece de a doua, trece de mine, și deodată aud portiera din spatele meu deschizându-se cu un pocnet și radioul tace absorbind zgomotul străzii.

– Hei! strig eu după o secundă de surpriză, timp în care creierul meu se chinuise să interpreteze evenimentele care l-au scos din stadiul de legumă.
Mă întorc și nu apuc să văd decât cum portiera se închide. Nu lăsasem nimic pe bancheta din spate, deci nu rămân cu vreun regret, ci doar cu o surpriză.
Tocmai s-a făcut verde și mașinile s-au pus în mișcare. Eu odată cu ele. Peste treizeci de secunde îmi blochez ușile.

Au trecut câteva luni, îndeajuns de multe câte au fost nevoie ca să fi uitat evenimentul. Eram din nou la semafor, ascultând radioul, cu urechea stângă în palmă. O ploaie de vară începuse să picure, stropi mari și rari stropșeau praful de pe parbriz. Soarele de vară răzbătea prin nori și umplea tabloul de o lumină albă. Desprinzându-se din lumina aia lăptoasă, văd o femeie grăbindu-se printre mașini. Fuga ei dezordonată îmi provoacă un zâmbet, însă îmi declanșează o amintire ambiguă. O urmăresc cu privirea, încercând să mă conving că totul e real. Trecând pe lângă mine, în graba ei cu pași mici, îi văd expresia feței ce îmi tulbură retina subconștientului cu o senzație de fugă hăituită, neliniștindu-mi zâmbetul. Ca prin ceață aud portiera deschizându-se, de data asta reacționez imediat și mă întorc. Apuc să o văd cum privește cu surpriză bancheta din spate a mașinii mele. Se aștepta să tragă de o ușă blocată, nu credea că se va deschide în fața ei. Privirea îi plonjează în hăul care i s-a căscat în față. În loc să urce, a rămas țintuită, paralizată de frică precum o căprioară surprinsă în bătaia puștii vânătorului. S-a scuturat din strânsoarea acelei opțiuni și mi-a aruncat o privire ce mă implora să o ajut. Trântește portiera și o ia la fugă.

A trecut timpul. Ani de data asta. Azi, ascultând cu ochii în gol radioul, am revăzut strigătul de ajutor din acea ultimă privire a femeii. Și, Hoața, cum am numit-o în anii ăștia, a devenit sub privirea mea goală, o femeie nebună, a cărei nebunie este teama de ușile deschise, de drumul ce se deschide în spatele acelor uși, fobia de Dincolo. Doar azi am înțeles strigătul de ajutor al sufletului meu ce mi s-a arătat atunci, din viitor, în trupul unei femei nebune.