Viaţa pe un peron – Octavian Paler

Viaţa pe un peron, Octavian PalerCitind Viaţa pe un peron mi-am dat seama de ce îmi e atât de greu să scriu despre unele dintre cărţile care îmi plac. Pentru că scriind despre ele înseamnă să scriu despre mine. Oricum în „recenziile” mele vorbesc despre mine, despre reflexia mea în cărţile citite, despre felul în care mă poziţionez în raport cu ele. Nu ştiu să scriu despre teme, motive, figuri de stil, etc… dar despre asta am mai scris mai demult în altă recenzie. Iată însă că sunt diferite grade de implicare în cărţi şi cu unele dintre ele e mult mai greu pentru că asta ar însemna să mă destăinui, să mă dau în vileag. Şi aşa nu mai scriu despre carte, ci scriu despre mine. Şi asta e greu. Iată că Viaţa pe un peron este una din acele cărţi. Citește în continuare

Reclame

Pina

Tocmai m-am intors de la Pina. Mai rar am trait o asemenea emotie ca asta traita acum. Filmul asta este absolut magnific. Cand te hotarasti sa te duci la el (si iti recomand sa o faci), du-te constient ca sufletul iti va fi golit si-ti va fi umplut cu ce vrea Pina sa ti-l umple.

Sufletul imi e epuizat si acum se odihneste intr-o lene dulce. Dansul asta vazut pe ecran mi-a patruns in cele mai adanci cotloane, parca mi-a rescris intreaga perceptie asupra vietii si a lumii. Muzica hipnotica te tine in scaun si te leaga de el incat nu mai vrei sa te ridici, nu mai vrei sa pleci. Nu cred ca am vazut vreun film la care oamenii sa nu se ridice in timp ce pe ecran apar creditele. Toti stateam de parca am fi vrut sa mai primim ceva. Nu ne saturasem… sau poate nu vroiam sa ne intoarcem in vietile noastre…

Mi-a ramas in minte o vorba de-a Pinei: „Trebuie sa cauti mereu, chiar fara sa stii ce cauti sau fara sa stii daca esti in directia buna” (citat aproximativ)

Mergi la Pina…


Excluşii – Elfriede Jelinek

Excluşii, Elfriede JelinekLa cursul de scriere creativă la care am participat până acum o lună am auzit despre un exerciţiu: se ia un fapt divers şi se construieşte povestea care a dus la acest fapt să se întâmple. Încerci să descrii şirul de evenimente, descrii personajele cu toate motivaţiile lor până când le găseşti că făptuiesc ce au de făptuit. Aşa a luat Excluşii naştere. Trecând peste acest fapt divers, faptul divers important, adică cel de la care s-a plecat, apare descris frugal şi clinic doar în ultimile patru pagini ale romanului. Până acolo însă, Elfriede Jelinek ni se arată ca o scriitoare de o cruzime incredibilă. Crează imagini de o duritate copleşitoare, totul spus în cel mai firesc mod cu putinţă astfel că totul îţi apare crud, rănindu-te de moarte. Am inteles că best-sellerul ei e de fapt Pianista, dar vă spun sincer că am să iau o pauză înainte de a lua în considerare lecturarea ei. Citește în continuare


Harta şi teritoriul

Tocmai am citit la Alberto Moravia în „Amorul conjugal” că indiferent cât de bine e scris un roman din punct de vedere tehnic, perfect în fiecare detaliu al lui, acesta trebuie să fie viu ca să aibă cu adevărat valoare, ca să ştim ce să facem cu el. Şi dacă nu ştim ce să facem cu el, îl lăsăm deoparte şi îl uităm. Aşa e şi cu La carte et le territoire. Oameni care se pricep mai bine ar putea spune că e scrisă perfect din punct de vedere tehnic. Ar putea, dar asta nu înseamnă că o şi spun. Am citit critici care spun că Houllebecq ar fi ajuns la maturitate cu Harta şi teritoriul, că asta e cea mai bună carte a lui. Pentru mine însă, romanul nu e viu.

Mi-e relativ uşor să scriu despre romanul ăsta pentru că nu mi-a plăcut. Mesaj subţire, cuminte, banal, diluat, adică exact ce nu văzusem la Houellebecq.  Citește în continuare


Catch-22 – Joseph Heller

Catch-22, Joseph HellerCatch-22  este un roman care a trebuit să fie citit până aproape de final pentru a ajunge să îmi placă. M-am chinuit mult cu Catch-22, cu toate poveştile lui aparent disparate si care frizau absurdul ca să ajung pe final să îmi placă mult. De foarte multe ori am vrut să îl las baltă, sătul de absurdul glumelor, însă pe final m-a cucerit. Rămân la părerea că unele glume erau slabe sau de un absurd de genul celui despre care am vorbit şi în articolul despre Ancheta lui Philippe Claudel, dar finalul mă face să apreciez romanul în integralitatea lui ca fiind un roman bun. Dacă în prima parte Joseph Heller îţi serveşte un umor voit uşurel pe alocuri cu care se străduieşte să îţi distragă atenţia, în ultimele aproximativ două sute de pagini, Heller îţi arată de fapt despre ce e vorba: drama umană prinsă în absurdul războiului. Citește în continuare


Teatru

A trecut un an şi două luni de când am dat o căutare pe Google după cuvintele „curs actorie”.  Simteam nevoia sa fac altceva şi s-a nimerit să fie Teatrul. Am ajuns la QFeel (http://www.cursuri-actorie.ro/).  Nu îmi vine să cred că a trecut deja atâta timp, poate pentru că între timp am descoperit că teatrul are o frumuseţe dumnezeiască. Nu vreau să devin actor, dar emoţia scenei e un drog pe care îl savurez picătură cu picătură. Citește în continuare


Ancheta (L’Enquête) – Philippe Claudel

Sper că nu o să îmi ceri să scriu articolul ăsta în limba franceză. Mi-a fost deja destul de greu să citesc în original şi e posibil ca eu să fi pierdut multe din romanul Ancheta (L’Enquête) al lui Philippe Claudel. De mult timp îmi doream să citesc o carte nou-nouţă în limba ei originală (totuşi doar în franceză sau engleză, să nu exagerăm), înainte de a fi tradusă în limba română. Acum două luni am cumpărat două cărţi în franceză: La carte et le teritoire a lui Michel Houellebecq cu care acesta a câştigat premiul Goncourt anul ăsta şi L’Enquête a lui Philippe Claudel.  Şi pentru că dintre ultimile lecturi ale celor doi, nu mi-a placut Posibilitatea unei insule a lui Houellebecq, dar mi-a placut foarte mult Suflete cenuşii a lui Philippe Claudel l-am ales pe ultimul, plin de speranţă. Citește în continuare


Căpitanul Alatriste – Arturo Perez-Reverte

Scriu despre Căpitanul Alatriste doar pentru că e în lista cărţilor citite. Nu am mare lucru de spus. O povestioară de capă şi spadă în care personajul principal învinge şi onoarea joacă un rol atât de important încăt te buşeşte râsul. Şi având în vedere că asta e prima carte din seria de cinci ale căpitanului Alatriste e normal să mai lase şi o pistă de continuare. Ah, şi totul pigmentat cu dovezile de erudiţie ale lui Perez-Reverte el fiind bine cunoscut că aduce în romanele lui detalii istorice. Un demn urmaş al lui Alexandre Dumas, doar că în vorbe mult mai puţine. La o adică sunt mai puţini acum care ar citi o mie de pagini de roman istoric. Şi Perez-Reverte s-a adaptat, doar că parcă s-a adaptat prea bine.  Dacă nu ar fi avut 248 de pagini aş fi zis că avem de-a face cu un episod de foileton. Aşa avem de-a face cu o povestioară scrisă după reţeta unui roman foileton. 

Ce să mai spun altceva… Alatriste, nu e un erou fără de pată.  Citește în continuare


Intermitenţele morţii – Jose Saramago

 Ideea ce stă la baza Intermitenţelor morţii este foarte interesantă şi în primul rând foarte ofertantă. Să îţi imaginezi că moartea isi permite capricii de primadonă (nu vă spun care sunt aceste capricii, ca să le descoperiţi singuri), ăsta da subiect de improvizatie. Păi cum e să scrii despre moarte? Este ca şi cum ai scrie despre Univers: un subiect atât de vast încât nimeni nu îl poate cuprinde, nimeni nu poate avea pretenţia de la tine să fii exhaustiv aşa că îl poţi dezvolta cât vrei, cât te ţine inspiraţia fără să te certe cineva ca ai publicat ceva incomplet.

Saramago a scris Intermitenţele morţii cu 5 ani înainte de a muri, la 82 de ani, aşa că e evident că moartea a fost prezentă în gândurile lui destul de mult timp înainte de scrie romanul. Tonul e pe alocuri ironic, pe alocuri ghiduş, deci Saramago era cam împăcat cu aproprierea morţii, astfel fiind dispus să adopte o poziţie relaxată. Te face şi pe tine să priveşti relaxat totul şi crede-mă că lucrul ăsta e foarte reconfortant. Citește în continuare


Amorul conjugal – Alberto Moravia

Mă simt nevoit să le dau dreptate celor de la Polirom care vorbesc în prezentare despre stilul folosit de Moravia în această carte: fluid, cursiv, dezarmant de simplu. Citind Amorul conjugal al lui Moravia şi văzând cu câtă simplitate exprimă imagini atât de subtile m-am simţit un puşti ucenic ce se uită în sus, cu veneraţie, la maestrul lui şi se simte strivit de uşurinţa cu care acesta din urmă îşi face treaba şi zămisleşte o minune.  Această uşurinţă în exprimare m-au făcut să mă simt manipulat, m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva sunt doar nişte platitudini învelite frumos într-o poleială specifică literaturii de consum. Totuşi, nu e aşa. Sunt pur şi simplu perle.

Subiectul e simplu şi nu e important. Citește în continuare


Bestiar – Julio Cortazar

A trebuit să mă recunosc învins de această colecţie de povestiri. Prin peregrinările mele pe net am aflat şi eu de Julio Cortazar (nu îl ştiam dinainte). Lumea zicea că e bun, eu unul nu am înţeles mai nimic din Bestiar, din niciuna dintre povestiri. Sau mai corect ar fi spus că după fiecare povestire rămâneam cu senzaţia ca am ratat mesajul în totalitate sau aproape în totalitate. Nu pot să spun că Bestiar e bună sau nu, pur si simplu nu am putut aduna îndeajuns de multe informaţii sau senzaţii încât să pot lua o decizie în vreun sens sau altul.

Bestiar este totuşi una dintre acele cărţi pe care se întâmplă să le simţi conţinând ceva sub prima impresie, deci intuiţia îmi spune că această colecţie de povestiri va fi găsită intersantă de către cel căruia îi plac povestirile fantastice.


Pe neaşteptate, dragoste – Aharon Appelfeld

Pe măsură ce trece timpul simt din ce în ce mai mult că fiecare carte are câte o stea norocoasă. De fapt, fiecare cuplu carte-cititor are câte o stea norocoasă. Felul în care o carte place sau nu depinde atât de mult de starea de spirit a cititorului… Dacă ar avea suflet, cartea s-ar ruga, sunt sigur, să pice în mâinile cititorului ei la cel mai bun moment, adică la acel moment în care amprenta emoţională a acestuia din urmă este optimă pentru ceea ce are ea de oferit. Atătea cărţi pierd atât de mult din cauza acestei „simple” incongruenţe din relaţia emiţător-receptor. Îmi este deseori teamă să nu discreditez vreun roman pe nedrept în articolele mele de aici doar pentru că am ales greşit momentul lecturării lui. Dacă voi greşi faţă de o carte, sper să nu se supere prea rău pe mine. 

 Sufletul cititorului e ca un burete: chiar dacă a mai citit de 10 ori despre un lucru, o idee, mai absoarbe încă o abordare care are un unghi de străpungere cu o milionime de grad diferită de cele anterioare. Bineînţeles că la un moment dat nu mai poate, dar oricum a primit mult mai mult decât te-ai fi aşteptat şi dacă cititorului are grijă să îşi diversifice lecturile, poate primi mult de tot din tot. Aşa încep să spun despre Pe neaşteptate, dragoste. Citește în continuare


Weekendul – Bernhard Schlink

Ei, când e scris să se aleagă praful de ceva, păi se alege. Weekendul a fost una dintre cele mai mari dezamăgiri avute  în ultimul timp în domeniul ăsta al literaturii. După plăcuta surpriză cu Cititorul, în Weekendul, Schlink m-a lovit în moalele capului cu un ghiveci de idei schitate zgârcit, de frânturi de poveşti neconsistente ce nu îşi găsesc rostul în întreg. Dar ce poţi să ceri de la o cărticica de 200 de pagini în care apar vreo 15 personaje, toate schiţate doar până la nivelul de detaliu al unor umbre din teatrul umbrelor pus în scenă pe pereţii dormitoarelor de prin taberele de elevi. 

Dacă în Cititorul, puterea argumentară a lui Schlink mi s-a părut curajoasă şi de o acurateţe rară, cu Weekendul mă simt ca avănd în faţă „opera” unui copilaş care de-abia a învăţat să ţină creioanele colorate în mână şi e fascinat de faptul ca acestea lasă urme pe hărtie şi pe deasupra şi colorate: rezultatul nu este decat o mâzgăleală. Cam aşa am simţit şi eu ideile, argumentele din acest roman: nişte linii drepte care brusc devin curbe sau invers, în funcţie de cheful sau plictisul „pictorului”.  Citește în continuare


Face a Book 2

Acum câteva luni, o amică (mulţumesc Adina) mi-a trimis un link în care era vorba de un concurs de recenzii de cărţi: Face a Book organizat de librăriile Humanitas. Am participat cu trei articole de-ale mele, recunosc că fără prea multă tragere de inimă şi fără prea multe speranţe. Dar iată că, pentru recenzia la Suflete Cenusii al lui Philippe Claudel am luat premiul al III-lea pe secţiunea bloguri!!!

http://www.libhumanitas.ro/face-a-book-2

Nu sunt în stare să descriu bucuria pe care am simţit-o în clipa când mi-am vazut numele în lista de caştigători. Au fost atât de multe momente în care m-am gândit că blogul meu nu are sens, că nu sunt eu făcut pentru aşa ceva şi că ar trebui să renunţ la el mai ales având în vedere că am în medie doar câte 20 de hituri (nu vizite!) zilnice pe blog.

Acum, cel puţin pentru o perioadă, voi avea puterea să continui! Să continui să citesc şi să scriu despre ceea ce citesc. Acum cand voi avea şi mai multe lucruri de citit şi de studiat pentru că premiul constă în cărţi, audiobook-uri si participarea la un curs organizat de Fundaţia Calea Victoriei (cred ca am să aleg cursul „Filozofia prin călătorii” :) ).

Da! Sunt bucuros!


În clasă – François Bégaudeau

În clasă este un roman uşor de citit. Meritul lui principal este că te îndeamnă să îţi pui întrebări despre rolul pe care trebuie să îl deţina şcoala în societatea actuală, despre metodele rămase de utilizat în procesul educaţional în contextul multiculturalismului. Aici e vorba de provocarile la care este supus Profesorul, ca unealtă a sistemului educational, în contextul societăţii franceze, cu amalgamul ei de culturi şi de religii,  dar bineînţeles aria de aplicare se întinde la nivel mondial. Totul este descris cu sinceritate şi direct, fără absolut niciun artificiu. În clasă este stenograma unui an şcolar, ţinută de un profesor de franceză al unui liceu din Paris. Relatarea este făcută pe un ton echilibrat, dar totuşi parcă prea îmbibat în „politically correctness”.  

Dacă despre roman nu am ce să spun mai mult, vreau să menţionez ceva despre traducere. Găsesc firesc ca Traducatorul să fie cineva care, dacă nu din profesionalism măcar din respect, ar trebui să cunoască societatea limbii din care traduce. Traducătoarea romanului În clasă dă dovada necunoaşterii societăţii franceze prin traducerea nefericită a cuvântului „brasserie” prin „berărie” !!! Citește în continuare


Paddy Clarke ha, ha, ha – Roddy Doyle

Nu sunt multe lucruri de spus despre romanul asta: copilaria lui Paddy la 10 ani in Irlanda anilor ’60. Desi scris placut, credibil si curgator, romanul m-a prins destul de greu. De fapt nici nu pot spune ca m-a prins in adevaratul sens al cuvantului, insa de la un moment dat incolo m-am surprins coplesit de duiosie si transpus inapoi in copilaria mea. Si de-atunci a iesit la suprafata placerea lecturii asezonata cu flashback-uri din copilaria mea. Cred ca am rezonat cu Paddy mai ales pentru ca, la randul meu, am crescut odata cu cartierul meu din Constanta la inceputul anilor ’80. La fel cum i se intampla si protagonistului nostru din roman: a crescut odata cu orasul lui. Poate tu vei rezona altfel sau deloc. Citește în continuare


Middlesex – Jeffrey Eugenides

O sa fie foarte ciudat sa scriu ceea ce am de gand sa scriu despre Middlesex avand in vedere laudele nenumarate aduse acestui roman de catre critici  (Premiul Pulitzer 2003) si de catre lumea de pe net. Pentru mine, Middlesex este o farsa. Am fost pacalit de catre Eugenides, am fost indus in eroare. Si acest articol pe care ma pregatesc sa il scriu va incerca sa contina intreaga mea indignare provocata de acest fapt. Ma deranjeaza cand am senzatia ca cineva incearca sa ma traga pe sfoara. Imi sugereaza o poveste despre lupta unui hermafrodit pentru regasirea identitatii si imi povesteste epopeea familiei din 1920 pana in 1974. Citește în continuare


Hai s-o facem, Romanie – Echipa 2149

Gata, am creat echipa 2149 pe http://www.letsdoitromania.ro/implica-te/. Cine vrea sa participe in echipa mea, e binevenit.

PS: Din pacate am inversat numele cu prenumele atunci cand m-am inscris ca lider de echipa. Astfel, trebuie sa puneti la numele liderului de echipa Valentin si la prenume, Iacob.


Let’s do it, Romania


Acu’ vreo 18 ani am participat la o actiune in Muntii Bucegi organizata de organizatia Scutul Verde din Ploiesti de curatire a traseelor. Am muncit 2 saptamani la recoltarea gunoaielor: a fost o munca grea insa satisfactia a depasit oboseala. Iata ca dupa 18 ani imi aduc aminte cu mandrie de participarea mea la acea actiune.
De-a lungul anilor am urmarit cu tristete cum se aduna gunoaiele pe unde au trecut oamenii. Cand mai mergeam pe la munte si gaseam pachete de tigari aruncate sau sticle de plastic simteam imboldul de a le ridica si de a le duce in locurile amenajate pentru gunoaie. Dar erau prea multe. Din pacate nu am mai participat la astfel de actiuni intre timp (ma puteti certa pentru asta) insa un lucru stiu sigur ca nu am mai facut intre timp: nu am mai murdarit natura cu gunoaiele mele.

Iata ca a aparut initiativa asta Let’s do it, Romania.  O initiativa pe care o salut din tot sufletul. Indiferent de rezultatele tangibile pe termen lung, indiferent daca efortul asta ar fi futil sau nu, eu vreau sa particip. Urmeaza sa vad ce presupune asta.
Este enervant ca trebuie sa facem asta, ca trebuie sa adunam dupa niste nesimtiti, dar cred ca asta este singura solutie care ne-a mai ramas: sa ii facem pe nesimtiti sa inteleaga ca exista oameni carora le pasa de curatenie si civilizatie. Astfel poate ca se vor interoga singuri si vor face schimbarea singuri in ei insisi. Schimbarea trebuie facuta la sursa, in creierul bicisnic al acestor imbecili.

 Daca vreti putem forma o echipa (sau mai multe). Astept comentarii.


Toate dimineţile lumii – Pascal Quignard

O carte cu titlu interesant şi atât… De-aia am şi cumpărat-o atunci, demult, pentru titlu. Şi cu atât am rămas.

Motto-ul colecţiei Cartea de pe noptieră este:

Există cărţi de care rămâi cumva îndrăgostit: crezi că le-ai uitat şi totuşi le duci atât de tare dorul… Sau cărţi cărora le-ai presimţit miracolul, fără să le fi cunoscut vreodată. Cărţi gata să te iubească, adunate pentru tine în colecţia „Cartea de pe noptieră“.

însă motto-ul ăsta nu se aplică în cazul cărţii ăsteia. Mai am pic şi deja o uit… Dar cine ştie, poate din povestirea asta o să iasă odată un roman. Atunci poate vorbim altfel.