Metamorfoze

Azi-noapte am visat o libelulă. Colorată. Turcoaz cu cercuri și buline roz și verzi, fosforescente, în irizații minunate. Aripi mari și transparente, atât de fragile… M-am trezit  în vis cu ea în mână și am privit-o în ochi. Da, avea ochi de om și ai ei erau frumoși și mari, o privire curioasă, mirată, intrigată. Era atât de frumoasă încât am simțit impulsul de neînfrânt să o păstrez doar pentru mine. Am legat-o de talie cu o sfoară, am bătut un cui în ciment și am legat celălalt capăt al sforii de acel cui. Cam jumătate de metru, atât avea sfoara. Am privit-o. Încerca să scape luându-și zborul, însă lațul o smucea strângându-se și mai tare în jurul taliei. Zbuciumul ei mă înduioșa, dar răutatea mea nu mă lăsa să o eliberez. Mă uitam la ea cu egoismul unui copil căruia nu îi pasă că animalul lui de companie, primit cadou de la părinți, se chinuie, important e să aibă ceva cu care să se dea mare în fața celorlalți copii. Ochii îmi erau totuși umezi de emoție, însă cu toate astea nu puteam concepe eliberarea. Era a mea! Nu putea exista fără mine.

Totul se întâmpla la început pe un trotuar oarecare. Din când în când oameni veneau la mine și discutam verzi și uscate. Eu trageam cu ochiul la libelulă. Lupta ei de eliberare devenea din ce în ce mai intensă. Vedeam în ochii ei cum mă implora. Nu înțelegea cum de eu am ales să o leg. Nu înțelegea cum m-am putut transforma într-atât, că i-am trădat în așa măsură încrederea. Își blestema zilele că s-a apropiat atât de mult, că s-a lăsat atrasă de acel miraj al bunătății mele.

La un moment dat de libelulă se aproprie un câine negru. Privea intrigat. Era ceva în tabloul asta care nu se potrivea cu ce știa el deja despre lume. O libelula în lesă! Ea se sperie și se tot agită în lațul ei, ferindu-se de nasul iscoditor al câinelui. Nu e nimic agresiv în atitudinea acestuia, dar libelula e înspăimântată. Din când în când surprind privirile rugătoare ce mi le aruncă, implorându-ma să o eliberez. Eu o privesc neputincios. Jumătate din mine vrea sa o elibereze, cealaltă se hrănește din drama absurdă ce se desfășoară în fața ochilor mei, savurează chinul, zbuciumul, vrea să vadă sfârșitul luptei. Cine va câștiga? Jumătatea sadică prinde ciudă că libelula rezistă atâta timp chiar și legată fiind. Și eu, în întreg, rămân nemișcat, blocat în lupta mea interioară între lacrimi și sadism.

Libelula se tot zbate, mă întreb cum de sfoara nu îi secționează mijlocul. Culorile ei se schimbă, din vesele și fosforescente devin un verde tern de broască. Și se metamorfozează cu totul într-o broască pe măsură ce își pierde speranța că eu aș mai putea-o elibera. Își pierde speranța în mine și în existența binelui pe lume. Mă uit atent… încă văd trăsături ale libelulei în broasca din fața mea. E totuși libelula! Sadicul din mine se bucură.

Deodată ne aflăm într-un vagon de tren. Ultimul vagon al unui tren ce străbate o câmpie nesfârșită pe sub cerul greu de nori. Stau pe bancheta cea mai din spate. Prin geamul ușii din fundul vagonului văd cum șinele de tren se deșira de sub noi, pentru cei ce ne vor urma. Libelula e lângă mine, legată și prinsă în cui la jumătate de metru. De data asta sunt doi câini care se miră pe lângă ea. Ea e toată verde tern și a devenit broască pe de-a întregul.

Câinii dispar din câmpul meu vizual, libelula își trage sufletul, dezamăgită de mine și de tot. Din vagonul din față apare controlorul de bilete. Începe să vocifereze că s-au adunat din nou animale în vagon. Deschide o ușa la mijlocul vagonului, prinde cei doi câini care tremură spășiți pe sub o banchetă și îi aruncă afară. Mi-e teamă că îmi va arunca libelula-broască, dar eu nu fac nimic să o salvez. Aș putea să o ascund în buzunarul de la piept, dar nu schițez niciun gest, sunt paralizat. Doar privirea mi se plimbă de la controlor la libelula-broască. Nu reușesc să interpretez privirea ei. Cred că e resemnare…

Mă întorc înspre controlor. Îl văd în patru labe, mușinând, și îmi dau seama că nu va putea rata broasca mea. O vede și exclamă:

– O libelulă? Asta e clar cea mai ciudată zi. Cine a mai vazut o libelulă în lesă?

O înșfacă și o aruncă pe ușa deschisă. Nu o văd cum a aterizat. Mă tot întreb de ce nu am făcut nimic să o salvez, să o păstrez. Dar e ceva ce mă miră și mai tare. De ce controlorul a văzut-o libelulă? Nu a văzut că e de fapt broască? Sau numai în mintea mea s-a metamorfozat?

O femeie din vagon trece pe lângă mine, îmi pune blând mâna pe umăr și îmi spune calm:

– Eu cobor.

Deschide ușa din spate. Zgomotul traverselor ce zboară pe sub noi invadează vagonul. Sare din mers. Pietrișul dintre șine scrâșnește la impact. O urmăresc cum se ridică, se scutură puțin și pleacă în drumul ei…

Îmi întorc privirea dinspre femeia ce s-a îndepărtat. Ochii-mi se pierd pe geam, în stepa ce se târăște.